Ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea să ți se întâmple. Și să descoperi că nu e ceea ce ai nevoie

Acum vreo 6 ani, când lucram full time, iar copiii erau la grădiniță, de câte ori mă anunța soțul că pleacă în vreo delegație primul gând era să mă bucur că nu mai gătesc. Veneam obosită de la birou, luam copiii de la grădiniță, iar seara, în timp ce copiii voiau în parc eu trebuia să pregătesc masa, să-mi ordonez casa, simțeam nevoie de timp cu mine, de liniște în capul meu.

Uitându-mă în zare, la mamele care stăteau acasă, aveam impresia că fericirea stă acolo, ascunsă în timpul pe care nu-l petreceau în trafic, în timpul în care puteau să-și fiarbă supa de la prânz, să meargă la cumpărături fără copiii, să vorbească la telefon fără să se închidă în baie și să facă duș fără privitori.

Ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea să ți se întâmple

Timpul a trecut, copiii au crescut, bone n-am găsit, salariul nu s-a mărit, așa că cineva trebuia să rămână acasă să se ocupe de copii. Și între un drum la școală și altul la alimentară, între un email trimis și haine de spălat, n-am găsit fericirea ascunsă nicăieri. N-am apucat nici supa s-o pun la fiert și nici duș în mijlocul zilei să fac. Lucram de-acasă, vorbeam rar la telefon, trimiteam emailuri lipită de scaun și-mi lipseau colegii care să mă sune și să mă întrebe ce vreau să mănânc la prânz. Îmi beam cafeaua singură cu ochii în monitor.

Când mă duceam să-mi iau copiii de la grădiniță, abia reușeam să mă conectez cu ei, iar de câte ori mă anunța soțul că pleacă în delegație, primul gând era de disperare: rămân iar singură acasă.

Uitându-mă în zare, la mamele care aveau soții mai prezenți acasă și copiii mai mari, aveam impresia că fericirea stă ascunsă acolo, în ieșirile la magazin singure, în timpul în care puteau ieși la cafea cu fetele, să facă singure baie sau să citească un raft plin de cărți.

Ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea să ți se întâmple. Și să descoperi că nu e ceea ce ai nevoie.

Timpul a mai trecut puțin, soțul și-a schimbat jobul și-a devenit mai prezent, copiii au crescut și-au devenit mai independenți, numai eu am rămas, în continuare, să-mi caut fericirea.

Și cum stăteam eu, așa, uitându-mă prin toate colțișoarele vieții, poate-poate găsesc un strop de fericire pe undeva pierdut, am realizat că de fapt, fericirea nu stătea ascunsă nicăieri, ea era peste tot în jurul meu. Nu era nevoie decât să deschid ochii și s-o văd.

Mersul la cumpărături singură, dușul din mijlocul zilei, cartea citită într-o pauză, ieșitul la cafea cu fetele, toate sunt posibile atunci când ne dorim cu adevărat.

Când îți asumi propria viață, cu copii mici, supă de făcut și soț plecat în delegație, dar îți dorești cu adevărat să ai timp să citești 3 pagini dintr-o carte sau să faci duș în mijlocul zilei, nu există să nu reușești.

E adevărat că mie mi-au trebuit niște ani să înțeleg că abia când accepți că nu știi nimic, începi să știi totul. Abia când accepți să ceri ajutorul, să lași copilul 15 minute mai mult la televizor sau să-i dai să mănânce într-o seară mâncare comandată, de fapt, începi să-ți asumi propriile limite și neputințe.

Abia când accepți să spui: Nu mai pot așa! de fapt, începi să vezi fericirea care te privește în față.

Mi-au trebuit niște ani să înțeleg că abia atunci când am închis ochii, am respirat și am acceptat că se poate și altfel, am descoperit bucuria de a-mi trăi propria viață.

Și nu pe cea a mamelor cu copii mai mari sau mai mici, a soților mai ocupați sau mai relaxați, a bunicilor mai prezenți sau mai obosiți.

Abia când mi-am întors privirea către mine, când m-am privit cu adevărat și mi-am spus, într-o zi, după ce am dus copiii la școală:

– Dina, acum, pentru 2 ore, exiști doar tu!

Și am făcut dușul cel mult așteptat în mijlocul zilei am înțeles că fericirea nu o aduce cineva care te așteaptă la colțul străzii cu un buchet de flori în brațe și un bilet in Hawaii.

Ci, este fix dușul după care ai visat ani de zile și pe care ți-l oferi singură pentru că ai învățat să știi ce vrei!

* Cutia Pandorei, jocul pe care mi l-am imaginat ca o cutie specială de bijuterii unde ne strângem cele mai intime momente.

Pandora este prima femeie de pe Pământ creată de zei despre care se spune că din curiozitate a dat drumul în lume tuturor relelor rămânând Speranța ca ultimă redută înainte de finalul călătoriei omului prin viață.

Celebra Pandora alături de Cutia ei ne spune, însă, prin povestea ei, că firul vieții se împletește
din lecțiile pe care ni le luăm în cele mai neașteptate și provocatoare situații. Și că niciodată nu suntem singuri!
Rămâne lângă noi mereu Speranța că până la urmă femeia va fi înțeleasă, iar bărbatul va duce gunoiul.

Sursa foto