Bine ai plecat, iarno!

În fiecare an, ca un om nebun, sper să nu mai vină niciodată iarna.

În decembrie, 2011 când l-am născut pe Andre îmi amintesc că ardea soarele pe cer. Vreo 15 grade. Când am ieşit din spital, m-am gândit:

– Wow, anul ăsta va rămâne în istorie ca primul an fără iarnă! În februarie nu mai puteam ieşi din casă. Erau nămeții până la clanța ușii.

Anul ăsta am gândit la fel.

– Să vezi că ăsta-i anul! Da de unde. Cred că mai degrabă mă mut eu prin Brazilia, decât să mai sper la dispariţia iernii din clima temperat continentală.

Hainele de iarnă, o necesitate, nicidecum o plăcere

Dacă aș avea un milion de euro, tot ce mi-aș cumpăra pentru anotimpul de iarnă ar fi o pereche de cizme care să meargă cu o rochie frumoasă, verde.

Până atunci, încă mai port o geacă de prin 2006 şi o pereche de pantaloni de ski care îmi sunt mari. Anul acesta, mi-am luat prima pereche de ghete de zăpadă după vreo 12 ani.  În rest, nimic, nu pulovere, pantaloni groşi, nimic. Să nu le văd!

Anul ăsta de la Sinaia mi-am luat o rochie.

Cât am fost tânără a mai fost cum a fost, dar de când avem copii, am un spaţiu rezervat pentru hainele de iarnă. Un spaţiu special, în garaj, ultimul raft pe dreapta.

Le scot numai când e absolut nevoie şi le bag repede la loc să nu mă streseze priveliştea.

Un weekend la munte, 12 ore de căutat mănuși, fulare și căciuli. Plus păr electrizat

Dat fiind aceste minunate emoții de iarnă și dragoste pentru zăpadă, nu ne-a fost chiar așa greu să plecăm un weekend la munte. Ne-a luat 2 luni să ne hotărâm să plecăm o noapte.

Am plecat de acasă cu 2 geamantane şi două sacoşe, plus geanta mea, care de când am devenit mamă e o a treia sacoşă. Găseşti în ea de la clame, gumă, agendă, pix, cărţi de vizită (din categoria: femeia e mereu a business woman, um pampers de rezervă, şerveţele umede, un porc, un măgar, 2 suzete, un biberon, 3 capace de la suzete, o eşarfă, 2 fulare, 2 căciuli, 2 perechi de mănuşi, o sticlă cu apă, biscuiţi, o maşinuţă, nişte contracte, un GPS de model pentru clienţi, o mapă pentru contabilitate.

Buun, deci 2 geamantane şi 3 sacoşe. Un geamantan cu haine, unu cu hainele de ski, o sacoşă cu echipament de piscină, o sacoşă cu încălţăminte de schimb. Şi geanta mea. Mi-a trebuit o jumătate de zi să fac bagajele pentru o noapte la munte. Iar pe drum, făceam listă cu ce am uitat acasă: căciula mea (pe care nu ştiu unde am pitit-o), ochelarii de soare, încărcătorul de la telefon.

Mă rog, o nimica toată. Important e că nu le lipsește nimic copiilor.

Ajunşi la Azuga, jumătate din accesoriile de iarnă nu mai erau:

– Unde e fularul meu, întreabă Cris.

– Trebuie să fie aici, în geanta pentru ski.

– Nu e!

Eu, nervi, că de aia am luat toate sacoşele din casă, să fie totul organizat şi pus la punct. Fularul de negăsit.

– Băi, da era acolo. Eu l-am pus. Asta e, du-te fără!

– Da fularul lui Andre?

– Tot acolo, trebuie să fie.

– Nu e.

– Las că-i pun eşarfa mea.

– Mănuşile lui Beti nu sunt.

– Vezi în buzunare.

– Nu sunt.

– Stai că le am eu, aici, în geanta mea.

10 minute am stat în parcare să îi trag salopeta lui Beti peste ceea ce avea deja pe ea. Se parchează la milimetru şi aveam acces doar pe la portiera lui Andre. Apoi, alte 10 minute să-l îmbrac pe Andre de ski, apoi alte 10 minute să caut toate accesoriile. După 30 minute, eram transpirată toată, parcă aş fi urcat de 3 ori pârtia cu schiurile pe umăr. Aveam nevoie de o baie fierbinte şi un vin fiert. Doar că hotelul era la 30 minute cu maşina.

Deci, curaj şi hai că se poate! Weekend, relax,  iuhuuuuu!

Am ajuns pe pârtie. Prietenii cu care eram, decid, la unison masculin, să plece pe altă pârtie, că asta nu e bună, că are pietre şi mai nu ştiu ce. În fine, voiau să scape de noi şi nu ştiau cum. Şi se duc ei, bărbaţii, şi rămân ele, doamnele cu copiii la Azuga să îşi facă de cap. Dar ce bucurie, ce extaz, ce eliberare!

Eu cu greu am rezistat o oră. Pe Beti o gâdila în talpă zăpada și plângea de mă știau 3 pârtii neamenajate , iar Andre, după plimbarea cu telegondola repeta mecanic:

– Şi acum, acasă, da, mami? Acum, acasă?

Iar 20 de minute de salopete, ghete, mănuşi, apă scursă, neagră, murdărie, frig, fulare, căciuli, plânsete, unde e porcul, unde e suzeta, măgarul, laptele, portiera care nu se deschidea, biscuiti sfărâmaţi, am reuşit, într-un final, să plecăm.

Am ajuns la hotel, iar bagaje, iar nu ai unde parca, iar dă înapoi, iar mergi milimetric pe lângă alţii, iar maşini blocate, copiii care plâng, căciula care a căzut în baltă, mănuşa care lipseşte, liftul care nu mai vine, copilul care s-a săturat de ghete şi tocmai s-a descălțat în holul hotelului.

Iar inventar la mănuşi, fulare, căciuli. Părul zburlit, rimelul scurs, cerceii prinşi în fular…..nu e de mine, clar!

Iarna e prea obositoare!

Eu sunt născută iarna, dar cred că a fost o greşeală de programare. Prea trebuie să fiu atentă la orişice, căciula care cade pe ochi, fularul care îl strânge de gât, de fapt eu nici nu văd sensul fularelor, iar căciulile sunt aşa, când ai maximă nevoie, de la – 10 grade în sus. Nu mai vorbesc de mănuşi. Mai mult durează să îşi bage Andre toate degetele în mănuşi decât plimbarea propriu zisă.

După două zile de când ne-am întors, Cris tot mai adună din mașină fularul lui André, o mănușă de-a mea și tot așa.

Jumătate de iarnă o petreci îmbrăcându-te şi dezbrăcându-te! Un sfert să îţi dezgropi maşina de sub zăpadă şi petrecutul în coloană şi mai rămâne un sfert când vine Moş Crăciun şi Revelionul.

Dar să se ducă iarna asta şi prin Portugalia că ăia se bucură acolo la orice fulg de nea. Îl fotografiază din orice poziţie şi pun pe facebook mai ceva ca mamele la primul copil: primul zâmbet, primul caca, primul pampers schimbat, prima linguriţă cu papa, primul dinte.

În schimb, primesc cu drag o rază de soare, rochii de vară și șlapi Havaiana.

Plus un bilet numai dus către plaiurile cu vară veșnică.

Sursa foto