Cam cât poate plânge un copil la grădiniță? Aproximativ 3 ani

Să fie vreo 3 ani și ceva de când am lăsat-o pentru prima dată pe Beti la creșă. Avea puțin peste 10 luni. Dacă știam ce mă așteaptă după, mi-aș fi luat o bonă part time, iar cu banii plătiți pe grădiniță mă duceam la psiholog. Garantat, eram mult mai câștigată!

Dar dacă ar ști omul ce-l așteaptă mâine…

Se împlinesc 3 ani și câteva luni de când Beti plânge în fiecare dimineață când o las la grădiniță. De la 10 luni până în prezent am schimbat ceva grădinițe și educatoare. Private, de stat, educatoare mai tinere, mai în vârstă, cu loc de joacă afară sau fără, cu mâncare bio sau nebio. A plâns într-una și de fiecare dată când o lăsam dimineața. Seara nu se mai dădea plecată, dar cu ce mă încălzea pe mine, când eu aveam de la prima oră a dimineții ziua deja bușită?

Anul trecut, i-am mutat pe ambii copii la o grădiniță de stat. Am scris despre această mutare aici.

Andre a ajuns la doamna din povestea de mai sus, iar Beatriz la două doamne foarte bine pregătite profesional, cu metode blânde de educație, care se completau foarte bine reciproc. Simțeai că formează un tot, o unitate și copiii sunt în siguranță între ele. Beti a avut parte de un mediu foarte echilibrat. Primea multă blândețe și dragoste din partea uneia, dar și reguli, fermitate și strictețe din partea celeilalte. Dimineața plângea după cea blândă, iar seara se hârjonea cu cealaltă. Mi se mai îndulcea suferința știind-o în brațele educatoarei, însă, un an de zile m-am întrebat: când se va termina? când se va acomoda? ce fac greșit? oare sunt o mamă rea?

Apoi, m-am pus pe mine sub lupă.

Eu, copil fiind, în prima zi de creșă, am plâns atât de mult încât a trebuit să vină tata să mă ia acasă. Și m-au ținut acasă până la grupa mare. Stăteam în grija unor mătuși și aveam vreo 3 copii pe stradă cu care mă jucam. Acela era tot universul meu.

Mi-aș fi dorit să-mi pot face cu ușurință prieteni, să inițiez contacte? Mi-ar fi plăcut să mă duc la grădiniță mai mult, să am prieteni, să intru în vorbă, în conflicte și să învăț să le gestionez? Cu mintea adultului de-acum, aș răspunde DA. Cred că m-ar fi ajutat mai mult să câștig încredere în mine și să deprind abilități sociale pe care acasă nu le-am căpătat cu ușurință. Și cel mai important lucru care mi-a lipsit mult timp după aceea la școală, sentimentul de apartenență la un grup de colegi.

Cu gândul acesta în minte plecam dimineața de-acasă, în timp ce ea îmi transmitea calmă:

– Mami, eu am să plâng astăzi la grădiniță.

– De ce, iubirea mea? Ce nu îți place acolo?

– Nu vreau să stau. Vreau cu tine acasă.

– Dar mami nu merge acasă. Eu mă duc la serviciu.

– Vreau cu tine!

Bineînțeles că e mai comod să stai cu mama, decât să te duci într-un mediu străin și să te faci plăcut. Cui nu-i place să vină mama acasă și noi să reintrăm în rolul de copil? Să nu ne mai preocupăm de cină, de baia și somnul copiilor, să avem timp pentru noi și să facem fix ce vrem.

Anul acesta Beti repetă grupa mică din cauza vârstei. E la fosta doamnă educatoare a lui Andre. O știe, o cunoaște, toată vara m-a întrebat de ea. Dar noi, am reluat povestea.

Până-n ziua aceea, când oricum ți-ai plănui ziua, nu iese. Ziua în care ai vrea să ieși la un film cu soțul, dar el e la o întâlnire care s-a prelungit. Ziua în care îți zici că te culci mai devreme și iar te prinde 12 noaptea. Ziua în care înjuri în trafic, cu copiii în mașină, oricât de mult îți spui că nu o să mai faci.

Ziua în care oricât de mult ți-ai propune să faci separarea blândă, încalci toate principiile de parenting și faci fix pe dos. Pleci târziu de-acasă (ulterior, mi-am dat seama că oricând ai pleca de-acasă ești mereu în întârziere), ești blocat pe o bandă unde toată lumea doarme, întârzii peste limita acceptată, abia parchezi pentru că se lucrează pe stradă, iei copilul în brațe cu toate că ȘTII exact că nu ar trebui, alergi în timp ce-i spui să nu plângă, când tu știi exact că va plânge și o lași în brațele doamnei educatoare, evident, plângând.

Pe cât de sfâșietor a fost acel început de zi, pe atât s-au liniștit apele ulterior.

Pentru că din acea zi, Beti nu a mai plâns.

(Mi-am amintit când eram în tren spre București, urmând să plec în Portugalia, mama mea plângea și-mi spunea până în ultimul moment să nu mă duc. Am avut o tresărire să renunț la tot și să rămân. Dar nu am făcut-o! Câteodată, suferința poate aduce și lucruri bune)

După 3 ani și câteva luni, am stat pe holurile grădiniței doar să-mi asigur conștiința că e adevărat, că nu mai plânge.

Mă uitam la ea și nu puteam pleca. Mi-a făcut cu mâna, s-a întors la mine să mă mai pupe o dată și mi-a zâmbit. Apoi, s-a întors la copii.

Andre avea 1 an când nu a mai plâns la grădiniță. Beti 3,6 ani. De aia nu cred în rețete minune.

Cred mai degrabă în unicitatea copilului, praguri diferite de acomodare, pahare de atenție mai mult sau mai puțin umplute, consecvență, zile mai bune, altele mai rele, luat în brațe și confirmată iubirea noastră. Și lăsat să plângă susținut, lucru care mi-a fost foarte greu să gestionez în toată această perioadă.

Toți ne bulim copiii, spunea Oana Moraru la un moment dat.

Important este să deținem instrumentele necesare să reparăm ceea ce am stricat, completează Otilia Mantelers (găsiți aici un articol foarte interesant cum putem să ne ajutăm copiii să depășească trauma de separare).

(Cam) despre asta-i viața mea.