Despre Portugalia și cum mi s-a schimbat viața (partea 4) – Omul care citea din copilărie

(Continuare de la partea 1, partea 2, partea 3)

Rămăsesem la cum mi-am cunoscut iubirea și reperul meu în viață. Omul care m-a schimbat și m-a transformat.

cão-pão-Cristovão (un nume greu, parcă predestinat la descoperit lumi și culturi noi)

Nu știam deloc portugheză. Auzeam în jurul meu continuu –  mesmo, pai, mae, rua, autocarro, baixo -încercam să-mi dau seama de context și să înțeleg despre ce se vorbește.

Mi se părea amuzant să cer „um bilhete”, se pronunță bilietî, când în limba mea se spune bilet. Iar „por favor” mi se părea așa de telenovelă încât mi se opreau cuvintele în vârful limbii.

Organizația unde lucram se numea Comunidade São Fransisco de Assis, pe scurt Comunidade.
Un fel de SOS Satele Copiilor, dacă știți conceptul. Copiii aflați în dificultate (de natură fizică sau emoțională) sunt cazați într-un centru de plasament sub formă de case, copiind modelul familiilor reale. În Comunidade, cel mai mare copil ca vârstă din casă avea responsabilitatea creșterii și educării celor mai mici copii. Nu existau asistenți maternali.

Povestea Comunității din Portugalia este despre dăruirea supremă: pe când avea puțin peste 20 de ani, o tânără asistent social, cu ajutorul donațiilor și a salariului ei, începe să construiască pe un teren viran lângă Coimbra, o casă simplă, din lemn, unde începe să strângă copii nevoiași. Pentru că micul spațiu devenise neîncăpător, a mai construit o casă. Și a mai adus copii, de peste tot, pentru a le oferi dreptul la o viață normală. Apoi, încă una și încă una până s-au strâns 15.  În timp, a reușit să salveze copii de pe teritoriile africane vorbitoare de limbă portugheză care rămăseseră orfani în urma războaielor civile. În 2004 erau aproximativ 120 de copii.

Madre, cum i se spunea tinerei asistente social, nu s-a căsătorit niciodată, dedicându-și întreaga viață acestui proiect. Când am cunoscut-o, avea aproape 80 de ani. Am revăzut-o după vreo 5 ani și m-a recunoscut dintr-o privire. Incredibilă femeie!

Într-una din primele mele zile in Comunidade eram la locul de joacă din fața ludotecii. Într-un leagăn, un copil îți făcea vânt de zor. Când m-a văzut a început să îmi strige:

– Empurra-me, empurra-me!!

Nu înțelegeam nimic! Mă uitam la el și încercam să-mi dau seama ce vrea. Nu părea lovit, dar striga la mine din toți rărunchii.

În geantă purtam mereu un dicționar. Am căutat repede cuvântul și m-am relaxat.

Pentru prima dată de la venirea mea mă simțeam utilă. Copilul nu dorea decât să-l dau în leagăn.

Empurar – împinge.

Primul meu cuvânt învățat în limba portugheză.

Apoi, am început să iau lecții de la profesoara noastră, Donna Suzette, să scriu și să practic mult.
În 3 luni știam portugheza conversațional. Făceam greșeli, dar nu m-am lăsat. Mă obișnuisem cu Cris să vorbesc portugheză, chiar dacă uneori se uita strâmb la mine și din rușine – na, abia eram la începutul relației și nu-și permitea să mă corecteze – nu spunea nimic.

– Cum se spune la ”roată”, îl întrebam eu.

– Cum crezi că se zice? îmi răspundea el.

Hmmmm…plecam de la cuvântul roată în română și făceam analogii.

– Roada? Roda?

– Da, roda!

– Parfum?

– Perfume.

În vizită la Donna Suzette în anul 2004.

În Comunidade, viața copiilor era normală. A mea însă, nu era deloc ușoară. Programul meu începea la ora prânzului și se termina după cina. Era important să luăm masa împreună. De fapt, cultura portugheză se învârte în jurul meselor luate în familie.
În general, mâncarea era primită de la restaurantele care rămâneau cu mâncare gătită și nevândută sau se gătea acolo din produse donate.

Meniul era sărăcăcios – carne reîncălzită cu paste fierte sau cu orez. Cartofi prăjiți, considerați ca fiind mâncare proaspătă, se făceau o dată sau de două ori pe lună. Era isterie și se putea isca un adevărat război pentru o porție în plus.
Deseori cumpăram din banii noștri lapte și faină pentru a le face copiilor clătite. Atâtea clătite am făcut că nici în ziua de astăzi nu le mai pot vedea în fața ochilor.

În weekend, puteai vedea părinții care veneau să-și viziteze copiii în lacrimi sau familii străine care doreau să ofere cadouri. Toți se bucurau de jucării, dulciuri, mai puțin de prezența lor fizică. Mulți dintre ei erau introverți și vorbeau puțin. Se certau mult între ei, unii fugeau, dar Madre îi recupera mereu și-i aducea acasă. Cei mici visau la o familie, cei mari visau să plece de-acolo.

Madre se ocupa de tot, dar în special de satisfacerea nevoilor de bază: hrană, casă, școală. Partea emoțională era lăsată la final și nu avea cine să o gestioneze în mod constant. Psihologii se ocupau de cazurile grave, de cei care aveau probleme vizibile sau de adopții.

Astfel, voluntarii deveneam confidenți, liant cu lumea ”cealaltă” din care ei nu făceau parte.

Nu era simplu nici pentru noi. Nu știam niciodată cât să spunem, ce să spunem să nu deranjăm, să nu părem superiori, altceva de cum suntem în realitate. Percepția era că noi aducem un aer occidental, binele, frumosul, realul, viata liniștită, cadouri, serviciu, bani.

Nimeni nu știa de România, însă orice țară era mai bună decât cea de unde veneau ei. Erau copii care nu mâncaseră niciodată o înghețată, un meniu la McDonalds, nu ieșiseră la teatru, nu văzuseră un film, nu merseseră cu autobuzul. Erau copii care văzuseră doar un singur lucru: război. Se lipeau de tine ca un copil abia născut: aveau nevoie de un prieten, de a vorbi cu cineva, de a-i înțelege, de a se face auziți, de a-i confirma ca oameni. Aveau nevoie de foarte multă atenție. Dar nu știau să ceară nimic.

Câteodată nu reușeam să fac nimic concret și totuși mă simțeam sleită de energie alături de ei. Mă încărcam cu povești, dureri, traume și nu mai reușeam sa mă adun cu mine. Am scris un întreg roman în perioada ceea. Era singura șansă ca să supraviețuiesc. Trăiam o viață între durere și extaz.

Ca voluntar primeam 135 euro pe lună, cazare și transport gratuit. Mesele trebuia să le iau în Comunidade. Însă, cu modul meu complicat de a mânca nu am reușit niciodată să mă adaptez și am refuzat cu totul să iau masa acolo. Erau fericiți, aveau mai mult pentru ei! Am suplinit o perioadă cu pâine și ciocolată, chipsuri care erau foarte ieftine la Lidl. După ce am reușit să mă îngraș 5 kg am renunțat și mă hrăneam doar cu iaurt și cereale.

M-am acomodat greu la viața aceasta. Mâncarea nu-mi plăcea, situația copiilor îmi transmitea stări contradictorii, îmi era greu cu fetele din casă, vorbeau în germană mai mereu, plecau în locuri pe care eu nu le cunoșteam.

Apoi, a venit iarna. 5 grade afară, dar când bătea briza dinspre ocean (a cărui apă pe timp de vară are 17 grade) mureai în chinuri, parcă mii de săgeți îți spintecau carnea înghețată.

Casele nu sunt încălzite central, iar înauntru stăteam cu fular și mănuși. Când trebuia să facem baie sau să ne spălam hainele la lighean era cel mai greu. Iar uneori rămâneam fără gaz în butelie exact când te șamponai.

Camera mea avea igrasie și săptămânal spălam pereții cu clor. La un moment dat, am primit un calorifer electric de la Cris pentru a putea supraviețui. A fost salvarea mea, altfel nu cred că treceam iarna în Portugalia.

Cel mai greu însă, pe timp de iarnă, a fost să supraviețuiesc în Comunidade.

Ludoteca, locul unde voluntarii își petreceau cel mai mult timpul era un congelator. Încercam să organizez serbări, petreceri, activități manuale, dar era foarte greu să aduni copiii, să-i motivezi și să reușești să finalizezi ceva.

Când am văzut că nu prea am succes, i-am întrebat ce-și doresc să primească cel mai mult în dar. Se apropia Crăciunul.

Mi-au răspuns toți un singur lucru:

– Să mănânce la McDonalds.

Așa că, m-am apucat să scriu celor de la Mc Donalds și să îndrăznesc mai mult!

Continuarea partea 5.