Când parentingul devine un film de Hollywood

A trebuit să fac doi copii și să mai treacă niște ani ca să pot înțelege ceva despre parenting. Și chiar și-așa, tot mă lovește-n cap realitatea cu ghiuleaua când mi-e lumea mai dragă și pare că am totul în control.

Citim unele dintre noi zeci de cărți, nu ne scapă nici o conferință, ba mai mult, unele mai scriu pe blog-uri și tot parcă mai e ceva de făcut, de învățat, de spus în ceea ce privește modul cum ne creștem copiii.

Câte mame, atâtea experiențe.

Tantrumurile, există sau e bazaconie?

Era Andre mic când am auzit prima dată de tantrumuri și ”terrible 2s”. Ce-s astea, m-am întrebat eu?

Nu m-a fascinat subiectul pentru că nu experimentam crizele despre care toată lumea se plângea. Citeam despre ele la alte mame, dar nu înțelegeam amploarea care li se dădea. Dacă aș fi fost un pic mai ”agresivă” în păreri, aș fi promovat fără problemă ideea că aceste crize sunt nesănătoase și că în realitate, mama face ceva nepotrivit copilului. Glasul puternic se va auzi întotdeauna mai clar și mai tare.

Doar că vedeți, voi, realitatea are întotdeauna două adevăruri. Și nici un copil nu este la fel ca celălalt. Unul e mai liniștit, altul vociferează mai mult. Unul îți cere de mâncare zâmbind, altul nu știe să spună că nu-i place  și-o aruncă pe jos. Unul sare în brațele tale, altul așteaptă să vii la el. E tot un fel de comunicare, creativă și fascinantă.

Așa că, tantrum sau ne-trantrum, înainte să vă dați cu părerea asupra copilului în plină criză în magazin gândiți-vă că dacă nu vi se întâmplă vouă nu înseamnă că nu e posibil!

Diversificarea, această piatră de hotar a vieții noastre

Apoi, dacă l-aș fi avut numai pe Andre, ce articol frumos ar fi ieșit despre rețeta minunată de diversificare pe care copilul meu n-a refuzat-o niciodată. Aș fi făcut o comunitate de mame cu copii mâncăcioși în care ne povesteam ultimul mix de legume. Doar că, după 2 ani, a apărut și varianta de copil care nu mănâncă după nici o rețetă de diversificare inventată vreodată. Nici un grup nu a reușit să mă ajute, nici un blog, nici o carte. Ci doar instinctul meu de mamă care pe-atunci funcționa la nivel minim. Am înțeles într-un final că sunt copii care nu mănâncă, sunt copii care au nevoie de mama lor mai mult ca de hrană, sunt copii sensibili care au nevoie de atenția mamei lor mai mult decât de aer!

Grădiniță de stat vs particulară

Până acum un an, nici în cele mai crunte vise nu mă gândeam că-mi voi da copiii la o grădiniță de stat. Oricât am citit, nici un blog, nici o persoană nu recomanda grădinița de stat.

Auzeam mereu:

– Sunt bunicele, dar au meniul plin de zahăr sau nu-i scot afară, le lipsesc opționalele și tot așa.

Problema a fost că singura noastră opțiune pentru grădiniță a fost una de stat. Nu e foarte confortabil să citești peste tot despre neajunsurile uneia unde copiii tăi trebuie să meargă în fiecare zi, timp de un an de zile. Dar, surpriză, ce să vezi?

Grădinița aia cu meniul plin de zahăr și fără să-i scoată pe copii din clasă e de fapt, grădinița cea mai bună pentru copiii mei. Meniul nu are zahăr, nici măcar desert, educatoarea este uneori mai calmă și mai blândă decât mine, iar scosul afară nu se negociază.

Se poate și se poate chiar la noi în cartier!

Timp liber, abilități, aptitudini

E suficient să stați 2 minute pe Facebook să găsiți fotografii cu toate reușitele copiilor din vecini, din cartier, din grupul de prieteni, de la școală, de peste tot. Cine citește, cine face fotbal, tenis sau baschet. Cine ia premiu sau coroniță. Cine este pasionat de lego și cine de pictură.

Parcă ai vrea să-ți vezi și tu copilul acolo, doar că el nu arată interes nici pentru cărți, nici pentru lego sau fotbal.

– Ce ne facem cu el?

Lăsați-l în pace și observați-l. Vă va spune sau vă va arăta exact ce-i place, iar voi încurajați-l. E cel mai bun lucru pe care-l poate face un părinte. Independent de ce fac alții, fiecare copil trebuie să fie încurajat să descopere și să facă ce-i place. La vârsta potrivită lui, pe nivelul lui de dezvoltare. 

Trăim vremuri în care oricine poate scrie despre orice și așteptăm pași simpli spre o reușită sigură.

Treaba nu e chiar așa simplă. Că dacă era, vedeam numai familii perfecte în jurul nostru.

Oricine poate scrie despre copilul lui sau experiențele din parc. Iar noi avem libertatea să aplicăm câți pași vrem cu copiii noștri. Însă fiecare experiență e o experiență. O trăire personală, interioară, filtrată prin propria noastră conștiință și dată lumii. Precum un film frumos, hollywoodian, imaginat și pus ulterior în scenă.

Nimeni nu deține adevărul suprem, nimeni nu are copii perfecți și nimeni nu duce o viață perfectă.

În loc de concluzie

După doi copii și încă ceva ani, am înțeles că:

• a fi părinte se (ȘI) învață, dar nu întotdeauna de pe internet cum nici bolile nu se caută pe Google
  
• teoriile științifice asupra dezvoltării creierului copilului încă din uter, importanța prezenței mamei și a creării de experiențe vii sunt esențiale în înțelegerea și dezvoltarea comportamentului propriului nostru copil
• experiențele altora ar trebui să fie tratate pur informativ și nu întotdeauna ca model demn de urmat
• e importantă participarea la cursuri susținute de persoane formate în domeniu (psihologi, educatori, medici, etc) cu o bază științifică solidă, și care să includă modul experențial. De fapt, asta-i diferența majoră între o conferință cu sute de oameni în care fiecare înțelege ce dorește și un curs cu un grup minim de oameni cu care se lucrează pe problematică, exact ca într-un laborator. Mie un astfel de curs mi-a schimbat viața și perspectiva acum câțiva ani.
• instinctul matern și încrederea în propriul copil ar trebui să primeze.
• îmbrățișați-vă copilul! 

Și iubiți-l necondiționat!

Sursa foto: aici