Ce mă enervează la soțul meu de-mi vine să-l strâng mereu în brațe
Dacă mă enervează ceva rău la bărbatu-meu, dar în același timp îl și iubesc de mor pentru asta, cam imposibil dar numai femeile pot face asta să pară normal, este asumarea lui.
Indiferent ce face, ce zice, cum zice, unde zice, unde face ce face, el nu are mustrări de conștiință. Nu-l gâdilă nici un neuron naufragiat, nu-l frustrează nici un gând. Și în nici un caz nu-și pune problema ce cred alții despre el.
Încă se mai îmbracă cu un tricou pe care alții l-ar fi făcut de mult cârpă de praf.
– Tot cu tricoul ăsta te îmbraci?
– Da, ce are?
– E vechi, e de pe vremea când noi nici măcar nu ne cunoșteam.
– Așa-i moda, se numește vintage, îmi spune el glumind. Adică, lui îi place, asta e tot ce contează.
Se duce la sală unde toată lumea e depilată, și fac referire la bărbați, mai puțin el.
Îi zic:
– Auzi, tu nu te simți aiurea când îi vezi pe toți cu picioarele de gazelă, lustruite, iar tu așa….normal?
– Nu! Dacă așa sunt eu, doar n-o să mă duc la salon pentru că alții se duc.
Nu știu exact dacă e cultura, gena masculină sau educația, dar gura lumii în cazul lui este egal cu zero, iar ceea ce crede el despre propria lui persoană e decisiv.
Vreau și eu să fiu așa!
Problema e când apar copiii și viața devine și despre ei, nu numai despre tine.
Le promit copiilor tabletă, doar că între timp încep să facă prostii și-apoi le zic supărată:
– Gata, azi nu mai primiți tabletă!
Doar că ziua e lungă, ei încep să-mi facă creierii pilaf și cedez.
– Bine, 15 minute, atât!
El mă săgeată cu privirea, nu îmi zice nimic de față cu copiii, că are și capacitatea asta de a ține în el, pe care eu n-o am, dar când mă prinde începe să-mi spună cum nu sunt fermă și-o dau în bară.
– Mi-e milă de ei, spun eu cu glas blând. Ție nu ți se face drag de ei, cum stau așa ca niște cățeluși după tabletă?
– Nu are nici o legătură, dacă ai zis că nu le-o dai, nu le-o dai!
De aia mă enervează, că pentru el e tare simplă treaba asta cu parentingul. A spus ceva, gata, poate să se rupă lumea-n două, așa rămâne. Are o convingere în el, nu știu de unde-i vine, că un pic de frustrare acum le va crește reziliența când vor fi adulți. Că e în spre binele lor și că refuzul meu nu-i afectează decât pe termen scurt, adică acum sunt doar un pic supărați dar pe termen lung învață să reziste în fața tornadelor vieții.
– Da tu crezi că-i sănătos pentru copii să nu fie niciodată supărați sau triști?
Știu că are dreptate și asta mă enervează și mai mult.
Pentru că eu, în schimb, mă gândesc dacă am făcut bine, dacă i-am frustrat, poate am fost prea dură, poate prea blândă, dacă mă iau de fraieră, nu mă iau că-s mama lor, iar până la urmă, 15 minute de tabletă nu e un capăt de lume.
Mă uit la el cum vine de la birou și mă observă punând masa.
– Te rog să te oprești. Copiii, îi strigă el de la televizor, veniți să puneți masa!
Ei se activează, unul pune șervețelele, altul farfuriile, eu mă uit la el uimită.
Mie mi se pare că n-ar trebui să-i deranjeze de la desene. Că pot pune și eu masa fără probleme.
El consideră că obiceiurile de a ajuta în casă se formează de mici, indiferent dacă e desene sau nu. Că în lumea adulților nu sunt desene decât după ora 11 noaptea, după ce s-a încheiat seara.
Și mă uit la el, nu i se mișcă nici o coardă din suflet. Știe că face bine, iar uneori, ce-i corect, doare. Trece mai departe povestindu-mi ziua ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Eu rămân gândindu-mă dacă copiii sunt fericiți sau nu, așa cu desenele stricat.
Nu știu dacă e gena masculină, cultura sau educația, dar uneori mi-ar plăcea să gândesc și eu lucrurile mai simplu, în loc să mă întreb de-un milion de ori: oare copilul meu e fericit?
Cum era aia: în spatele unui copil de succes stă o mamă care se întreabă mereu dacă a făcut bine.
Chiar aș vrea să văd peste ani dacă cine a spus asta a avut dreptate.
People photo created by halayalex – www.freepik.com„>Sursa foto