Mi-e frică

E aproape 12 noaptea când scriu acest articol. Copiii dorm sus, fiecare în camera lui. Cris e plecat din țară, pentru o săptămână. Eu scriu în bucătărie, într-o lumină semi difuză pentru că mă enervează niște furnici care noaptea se transformă în niște zburătoare extrem de sâcâitoare și încep să bâzâie în jurul luminii de la lustră. Ascult radio, muzica calmă de creat și/sau de iubit.

Ridic capul din calculator. Parcă o aud pe Beti plângând. Nu ar fi de mirare, Beti și la 3 ani se trezește noaptea, cerând diverse: pipi, apă, în brațe. Da, e Beti, plânge. Mă duc la ea, cred că se speriase că dormea buștean când am ajuns eu. Mă întorc la masa de scris. Parcă o aud din nou. Nu, nu e ea. Sau, parcă….ar fi ea. Mă duc în capul scărilor. Nu se aude nimic. Mă întorc la scris. Unde rămăsesem? Aa, da…

Muzica se schimbă. Parcă iar o aud pe Beti. De data asta închid radioul. E liniște, și totuși, parcă aud într-una chestii. Nu e Beti, e doar în capul meu. Redeschid radioul, e una dintre melodiile mele preferate:

În dreapta mea, în sufragerie, în întuneric, aud un zgomot puternic. Ca o cutie care a căzut.

Îmi stă inima în loc! Mă ia cu tremurat!

Mi-e frică de întuneric, de noapte, de ”chestii” necunoscute ce pot umbla prin casă.

Mă uit lung spre sufragerie și nu-mi vine să mă ridic. Mă gândesc ce ar putea fi, apoi mintea-mi fuge la cum aș putea reacționa dacă ar fi un șoarece sau un șarpe.

La cuvântul șarpe mintea-mi zboară instantaneu la un film cu niște șerpi imenși într-un avion care scăpaseră dintr-o cușcă și-i sugruma pe pasagerii care dormeau. Parcă simt unul pe piciorul meu. Sau pe spate.

Îmi îngheață sângele. De aia nu-mi place să rămân singură. Am o imaginație care uneori devine incontrolabilă.

Mă gândesc dacă am lăsat zilele astea ușa deschisă la verandă, că doar așa putea intra. O dată? De fiecare dată când suntem acasă și se joacă copiii în grădină. Mă ia cu transpirație.

Mă ridic de pe scaun și într-o fracțiune de secundă, aprind toate luminile. Parcă se speriau la lumină, nu? Dar eu vreau să se sperie? Eu vreau să vină la mine să-l pot omorî. Ca să nu vină la noapte, în timp ce dormim, să ne muște. Planul e bun, dar cu ce-l omor?

Nu-mi amintesc cum mor șerpii…Probabil o să mor eu înaintea lui.

Mobila începe să pocnească, nici Shakira nu mai pare romantică la radio. Eu, stană de piatră încă în mijlocul casei, procesez planul. Nu știu cum se omoară șerpii. Ultima dată când am chemat un vecin să omoare un șarpe cât o râmă un pic mai mare care se tolănea în fața porții, mi-a spus foarte simpatic că lui îi este frică. Nu reușesc să mai fac nici un pas. Sunt înmărmurită de frică. Văd la distanță că am uitat să trag o draperie. Geamul gol care dă spre grădina întunecată se zgăiește la mine. Mai urât, mai întunecat, mai înspăimântător.

Plânge Beti. Oare o fi deja la ea în pat? Alerg și urc scările două câte două. Nu e nimic la ea în pat. Vrea pipi.

Ma întorc mai relaxată. Încă mai simt frica în fiecare celulă din mine, parcă se și prelinge ceva rece ba la picior, ba în spatele meu.

Îmi amintesc că șerpilor le este frică de oameni. Cel puțin ăstora de câmp.

Nu? Parcă așa, nuuu?

Sursă foto: aici