Invidiază-mă, numai eu știu ce-i în sufletul meu!

Păi nu trebuia să ating și eu pragul critic și să ajungă articolele mele până la urechile judecătorilor de serviciu? Trebuia, că altfel rămâneam nebotezată în ale blogging-ului autohton. Am scris săptămâna trecută două articole, pur întâmplător, dar după reacțiile stârnite mi s-a confirmat încă o dată că  nu e după cum îți propui ci e după cum îți iese.

Primul articol a fost despre cum alerg eu dintr-o parte în alta cu copiii pe la opționale și nu știu exact cum am ajuns în situația asta și dacă merită, moment la care s-a dezlănțuit uraganul mamelor supărate că mă plâng că stau în trafic, în mașină, la căldurică, altele mi-au spus că am copiii la grădiniță particulară, de fițe, mă rog, și câte altele de nu le mai rețin acum.

Apoi, am scris despre bărbatu-meu care m-a rugat să nu-l sun la birou decât dacă arde. Aici să vă țineți: unii au zis că se duce la femei și de aia nu vrea să-l deranjez, alții că am o căsnicie de toată jena dacă mi-a cerut așa ceva și tot așa, un întreg tablou al vieții mele care nu e viața mea.

La articolul cu soțul m-am așteptat să am ceva comentarii răutăcioase pentru că știu o grămadă de femei care-și sună bărbații la serviciu și dacă aceștia nu răspund se lasă cu scandal acasă. Era destul de evident că asta se va întâmpla cu articolul meu, fix pe inversul majorității. Că doar nu e ca și cum nu m-am obișnuit să fiu eu aia care spune lucruri mai puțin comode.

Cât despre cel cu alergatul prin trafic și opționalele copiilor, am rămas surprinsă. Nu credeam să fie mame frustrate că unele stau în mașină și altele în stație la tramvai sau că unele merg cu copiii la balet, iar altele nu.

Era tramvaiului însărcinată și cu un copil în brațe m-a coafat și pe mine

Asta pentru că am trecut și eu prin perioada în care Andre avea 2 ani jumate și mergea la grădiniță, iar eu îl duceam cu tramvaiul însărcinată fiind cu Beti. Știu cum e să te chinui cu sacoșe, genți, căruț și un copil mic în brațe într-un tramvai super murdar, înghesuit, unde nimeni nu-ți oferă locul. Mie nici la metrou nu mi-l ofereau, darămite în tramvai. Știu cum e, dar eu n-am fost niciodată invidioasă pe cele cu mașină. Nu mi-a trecut o dată prin cap că ele sunt mai mame decât mine, că sunt mai norocoase sau mai cu moț. Fiecare are moțul și minunăția ei.

Eram și eu supărată, frustrată, nefericită când ajungeam sleită de puteri acasă, dar mi s-a părut mereu că asta face parte din experiența mea de atunci, ca mamă, angajată, soție. Timpul a trecut, nevoile au crescut și după o ploaie torențială care m-a făcut ciuciulete l-am luat frumos pe soțul meu la o discuție – cel care mă roagă acum să nu-l mai deranjez la birou cu telefonul decât dacă arde – și i-am spus că de mâine vreau mașină.

Și-am avut mașină.

Pentru că nevoia mea a fost asta. (Și știu să negociez până la sânge dacă îmi pun mintea.) Nu frustrarea că vecina are și eu nu sau că tipa de pe facebook nu tremură în stație la tramvai, dar eu da.

Raportarea s-a făcut și se va face mereu la mine. Și atât!

Eu vreau, eu pot, eu reușesc!

Și pe mine mă frustrează mamele care ies seara la cină în oraș singure, cu soțul

De departe, cea mai mare frustrare a mea când aveam copiii mai mici era să văd mame la cină, în oraș, fără copii. Deci, muream la propriu! Pentru că eu nici de ziua mea de naștere sau de căsnicie nu-mi permiteam luxul. Iar eu iubesc să ies în oraș, să mănânc la restaurant și să beau vin din pahar cu picior.

Iar a doua mare frustrare era să văd bunicii care se ocupă de copii în timp ce mamele își văd de viața lor profesională. Asta încă mă mai roade nițel, dar e pe cale să se stingă curând.

Nu e nimeni de fier și cred că stă în natura noastră umană să ne uităm la celălalt și să vrei și tu ce simți că-ți lipsește. Doar că, vedeți voi, noi, oamenii, avem acest organ numit creier care ar trebui să ne ajute să înțelegem că ceea ce vedem la celălalt e fix coaja unui pepene, care după ce o tai descoperi că ori nu e dulce, ori e prea copt, ori e crud, ori n-are nici un gust.

Realitatea celui din fața ta este atât de diferită de realitatea ta că mai degrabă există șanse să se înțeleagă copiii mei în fața aceleași bomboane decât să trăim noi aceleași experiențe.

Cine știe ce relație există între mamă și bunică, poate nu e nici pe departe cea mai prietenoasă colaborare, cine cunoaște lacrimile mamei de a fi nevoită să-și lase copilul acasă în grija altei persoane, în loc să-și strângă puiul în brațe, de dimineață până seara?

Da, și eu mă uit cu poftă la bunicii care-și duc agale nepoțelele la balet în timp ce eu fac slalom, ca fugita de la spital. Și eu mă frustrez că nu mă mai duc la birou, că nu mai îmi port rochiile și pantofii și că tot ce pot pune mai frumos pe mine e un hanorac verde și adidași cu cercei.

Dar asta e realitatea mea acum, a vecinei este să meargă la birou, a bunicii să se ocupe de nepoți și să-și aștepte copiii cu mâncare pe masă, fiecare cu viața ei, intersectându-ne din când în când să ne zâmbim și să ne bem cafeaua împreună.

Invidiază-mă, numai eu știu ce-i în sufletul meu!

Sursa foto