Cum îi facem pe copii să ne asculte

– E ora de somn acum, te rog să mergi în pat!

Nimic. Copilul în continuare sare în pat. Nu te aude.

– Afară plouă, te rog să-ți iei geaca.

Nimic. Copilul iese din casă în tricou. Nu te aude.

– Haide mai repede că întârziem la balet!

Nimic. Copilul și-a găsit atunci cea mai distractivă activitate și nu te aude.

– Nu-l mai necăji pe fratele tău!

Nimic. Copilul în continuare se strâmbă la cel mic și nu te aude.

Lait-motivurile vieții de părinte atunci când îl rogi ceva frumos pe copil, calm și clar, iar el nu te aude.

Iar apoi, mai repeți o dată, dacă te ajută timpul, nervii și energia, la fel de calm, clar și ferm, dar copilul din nou, pare că nu te aude.

Iar când timpul, energia și nervii nu mai sunt de partea ta, se pornește furtuna.

Tu te enervezi, copilul face o criză, planul se duce pe pustiu, iar tu rămâi cu nemuritoarea întrebare:

– Oare cum să-l fac să mă asculte?

Din experiența mea de mamă de aproape 10 ani și rezolvat conflicte între frați de 7, primul lucru pe care l-am făcut înainte să caut răspunsuri la întrebarea de mai sus a fost să schimb perspectiva acestui ”copilul nu aude”.

Și unul dintre cele mai speriecioase întâmplări pe care am experimentat-o pe tema aceasta a fost acum vreo 4 ani când am descoperit, în timp ce vorbeam cu copilul cel mare că el chiar nu aude.

Eu tot vorbeam cu el și el, nimic. Până într-un moment de maximă frustrare când m-am apropiat de el, m-am coborât la nivelul lui, l-am luat de mână și i-am spus:

– Nu înțeleg de ce nu îmi răspunzi! Ești supărat, ai pățit ceva, de ce mă ignori?

Iar el mi-a spus:

– Nu te-am auzit! Abia acum aud ce spui.

Avea o otită surdă, adică, nu îl durea, dar se agrava. Am fost atunci la ORL, i-am făcut un examen care să-i măsoare intensitatea auzului și rezultatul a fost că mai auzea la doar jumătate din capacitate. Tot atunci am descoperit că are o sensibilitate la o ureche și are potențial ridicat de a face otite.

Așa că, un prim pas înainte de a clasifica orice tip de comportament pasiv al copilului în ”nu mă aude” este să înțelegem DE CE nu aude.

Acest ”nu aude” este un simptom și nu boala în sine, exact ca la otita copilului meu.

De ce nu aud copiii?

După ce-am eliminat cauza fizică și ne-am asigurat că toată lumea are capacitatea de a auzi, o a doua cauză pentru care copiii nu aud este pentru că le place să nu audă. A alege să nu audă atunci când părintele îi cere să facă ceva este unul dintre cele mai simple moduri de a-și arăta puterea.

Vă invit să faceți o scurtă analiză a relației voastre cu copilul pe ce are voie/ nu are voie să facă acasă. Pentru câte dintre aceste lucruri are libertatea de a alege singur, pentru câte are nevoie de aprobarea voastră. Nu zic că nu ar trebui să vă ceară voie, desigur că trebuie să existe reguli clare și acordul părinților, ce vreau să spun e că a alege să nu audă este cel mai simplu mod de a-și arăta puterea în fața părinților fără să se întâmple nimic grav. Cel puțin, până rămâne părintele fără răbdare, iar de cele mai multe ori, acest părinte cedează în favoarea copilului tocmai pentru că nu mai are chef și energie pentru o altă ”bătălie”.

Vă recunoașteți?

Deci, a alege ”să nu audă” este singurul cel mai simplu mod de a-și arăta puterea și de cele mai multe ori de a câștiga în fața părintelui.

Putem să-i judecăm?

Cât de dulce este gustul puterii când ne trimite nevasta să ducem gunoiul și noi ne facem că nu auzim?

Sau când ne întreabă soțul pe ce s-a golit cardul, iar noi ne facem că nu auzim?

Înălțător.

Acum că am găsit răspunsul la întrebarea ”de ce nu aud copiii?”, haideți să vedem:

Cum îi facem pe copii să audă?

Am 7 pași pentru voi, poate nu chiar cei mai simpli, dar cei mai productivi. La mine funcționează de fiecare dată când am răbdarea să-i aplic. Am descoperit, în timp, că de câte ori o iau pe scurtătură și aplic ”las că merge și așa” cu glasul mai ridicat sau fără contact vizual, de atâtea ori mă duc în frustrare și nervi.

Și mă întorc conștiincioasă la început, ca la jocul cu pioni când mă mănâncă leul pe drum și trebuie s-o iau de la capăt, de la căsuța numărul 1.

1. Coboară-te la nivelul lui.

Că ești în baie și bagi la spălat, iar copiii se ceartă în sufragerie, e nevoie să lași totul, oricât de enervant ar fi, și să te duci la ei, să te cobori la nivelul lor și să le vorbești.

Vă povesteam și în articolul cu pașii pe care îi folosesc ca să nu mai țip la copii, că una dintre reguli este că dacă vor să-mi spună ceva sau eu, lor, nu au voie să strige din cameră sau de pe scări. Desigur, decât în situații extreme când am pățit ceva și avem nevoie urgent de ajutor. Un alt motiv pentru care am și pus această regulă. Dacă țipi întruna nu mai știm când e urgent și când nu, dar aplicat la tema de astăzi, strigând fără să ne vedem între noi se creează o relație dezechilibrată între partenerii de comunicare și probabilitatea să nu fim auziți sau înțeleși tinde spre absolut. De aici, apare frustrare, supărare, iar până la ceartă nu mai e decât un pas.

Așa că, prima regulă de bază în orice tip de comunicare este să te cobori la nivelul interlocutorului.

2. Creează contact vizual. 

Un al doilea cel mai important lucru pentru o relație sănătoasă. Nu numai părinte – copil, dar copil – copil, soț – soție, prieten – prieten, etc. De când am implementat această regulă, nici cu soțul meu nu mai pot vorbi dacă nu e în fața mea, concentrat și prezent pe subiect. Nu e întotdeauna simplu, avem un milion de chestii de făcut, mereu și constant, dar în momentul în care mă opresc și-mi fac timp pentru cel din fața mea să-l aud, îmi fac mie timp să respir, să aud o altă opinie, să mă îmbogățesc cu noi idei.

Pentru că ideile vin de peste tot, important e să le auzim.

În momentul în care ne rugăm copilul să se oprească din orice ar face și să se uite la noi, de multe ori eu îi iau pe copii și de mână ca să fie contactul și mai puternic, am făcut treaba cea mai complicată. Nu cred să fie ceva mai puternic decât o privire directă în ochii tăi. Sunt aici și acum!

3. Glasul blând și ferm.

Este motto-ul meu în viață. Nu cred că se poate face ceva constructiv într-o relație dacă nu vorbești blând, frumos, ferm, clar și sincer. Cel mai greu moment pentru un copil este să aibă în fața lui un adult de două ori mai mare decât el care să-i țipe în față, țintuindu-l cu ochii. Sau și mai trist, amenințându-l că nu-l mai ia la bunica dacă nu mănâncă tot din farfurie. Asta, apropo de articolul meu cu anxietatea prea mult discutat și analizat.

4. Repetă ce ai înțeles.

Pe mine acest pas m-a salvat! Spre marea mea uimire, de multe ori am realizat că ceea ce mie mi se părea că am transmis clar și pe înțelesul lor, ei au rămas cu mai puțin de jumătate din informație. Pentru că au atenția concentrată pe ceva mai interesant, pentru că le este sete, foame, vor în parc și nu au chef de discuții cu mama pe ceva ce lor li se pare lipsit de importanță. Dar, în momentul în care îi punem să repete, reluăm mesajul, îi aducem spre noi, spre ceea ce contează, îi ajutăm să se concentreze pe discuție și să ne atingem obiectivul.

În plus, repetând ce au înțeles, descoperim, de fapt, ce nu au înțeles și înțelegem, astfel, unde avem nevoie să lucrăm mai mult cu copilul pe atenție și concentrare, ce înțelege mai simplu și ce îl provoacă.

5. Ce să faci și nu, ce să nu faci.

Pasul acesta mi s-a revelat când mi-a spus copilul, într-o zi:

– Mami, ce înseamnă să fii cuminte?

Atunci am realizat câtă nevoie au copiii noștri să știe exact ce au nevoie să facă și nu, ce să nu facă.

În loc de:

– Nu te mai certa cu fratele tău!

Am putea spune:

– Explică-i regulile jocului ca să știe cum să joace.

– Mâna ta e mai puternică ca a lui, posibil să-l doară dacă-i faci așa. Încearcă să-l mângâi.

În loc de:

– Nu-ți mai lăsa pantofii aruncați la ușă!

– Te rog, pune-ți pantofii la loc că am nevoie să șterg cu mopul și îi ud!

E fina diferență în a da ordin și a cere ajutorul.

6. Discurs scurt.

De departe, sunt cea căreia îi este greu să mențină un discurs simplu și concis. Pe de altă parte, uneori simt nevoia să ofer mai multe explicații ca să ajut copilul să aibă imaginea de ansamblu de ce îi spun să își pună hainele la loc, de exemplu.

E adevărat că un discurs scurt nu îl plictisește pe copil, iar mesajul devine clar și concis. Mai ales atunci când nu avem foarte mult timp la dispoziție.

– Te rog să te încalți acum că trebuie să plecăm urgent, iar în mașină continuăm discuția. Ăsta e modul care pe mine mă salvează de cele mai multe ori când sunt în criză de timp. Dar, atenție, în mașină chiar discutăm și rezolvăm problema dată. E o amânare foarte scurtă, în funcție de prioritate.

Pe de altă parte, când timpul îmi permite, aleg să dau explicații de ce e important să fim ordonați cu camera, cu lucrurile noastre, pentru că în timp, acest exercițiu ne ajută să fim ordonați în gânduri, în modul în care rezolvăm problemele la matematică, la examene, și viitoarele situații de adult. Aleg, la finalul discuției un cuvânt cheie, ca o ”ancoră” care să ne ajute pe termen lung să ne întoarcem la această explicație fără să o mai reiau.

De exemplu, peste 3 zile când iar camera e haos, îi spun:

– Îți amintești de discuția noastră cu ordinea în gânduri la examenul de mate?

Atunci e momentul când discuția noastră îi revine în minte și se duce să-și facă ordine în cameră.

7. Atmosfera de acasă, sinceră și amuzantă

Știu că poate suna abstract, dar acest pas este despre modul individual al fiecăruia de a ajunge la capătul celălalt de relație cu copilul. Modul meu este de a face glume, de a da o notă amuzantă lucrurilor care nu ne plac, de a le colora și de a le face plăcute.

– Aud niște pantofi care plâng la intrare că vor și ei la locul lor, în dulap.

– O să mă apuc să spăl pe jos, dar mopul insistă că vrea doar cu Andre.

– Mi-a spus gunoiul astăzi că e prea plin să-l ducă o doamnă care tocmai și-a făcut manichiura. Asta e pentru soțul meu.

Copiii se distrează maxim, soțul meu zâmbește printre colțuri, dar ce contează e că la final de zi, lucrurile care păreau greu de realizat, au prins culoare.

Chiar și în momentele foarte serioase, când mă supăr pe copii, sunt foarte sinceră și le spun:

– Mă simt foarte rău acum, neînțeleasă, așa că o să las toate lucrurile brambura în bucătărie, nu mai spăl nici haine, mă duc să beau cafea și să citesc. Aștept să văd dacă apare vreun personaj magic la noi acasă să le facă pe toate în locul nostru.

– Nu există personaje magice.

– Ba există, copii care își ajută părinții!

Sau, le mai spun:

– Mă aștept astăzi să mă ajutați în casă, așa cum și voi vă așteptați să mâncați diseară.

Îi ajut să înțeleagă că viața este despre a oferi și a primi, nu e ceva care cade constant din cer și lucrurile se întâmplă prin magie.

Modul prin care aleg să o fac, însă, este prietenos și cald. Chiar dacă, uneori, strig tare:

– Vreau o baghetă magică să se întâmple toate așa cum e nevoie!

Realitatea e că noi chiar deținem această baghetă magică, dar trebuie să învățăm s-o folosim în caz de nevoie.

Sursa foto

* Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.

** Cutia Pandorei, mi-am imaginat acest joc ca un prieten pe care nu îl avem lângă noi în momentul acela când ne-am dori, când am avea nevoie, să încurajeze femeile să se întâlnească mai des și să se ventileze, să aducă o vorbă bună în cuplu atunci când credem că nimic nu se mai poate face, să zâmbim și să ne amintim că nu suntem niciodată singure!