Decât popular și iubit de toți, mai bine fericit în bucla ta!
Mi se pare pe cât de amuzant, pe atât de fascinant că ani de zile am folosit această expresie: m-a lovit un asteroid peste cap atunci când mi se aprindea o luminiță și înțelegeam niște lucruri, iar acum a venit momentul, la propriu, să fiu lovită de asteroizi ca să-mi pot propulsa nivelul de înțelegere la unul mai profund.
Profunditate, iubirea vieții mele, acum te văd :)
O să vă spun sincer, că dacă nu vouă, nu știu cui, că pe cât de ciudat știu că ar părea ceea ce fac și ceea ce spun, mi-e teamă că nu pot să îmbrac povestea în ceva mai comercial, că nu se poate.
Mă bazez pe capacitatea fiecăruia dintre voi de acceptare că unii dintre noi suntem diferiți și au nevoie să înțeleagă lucrurile în detaliu ca să le poată aplica asumat, și ca să dea claritate intuiției care urlă înauntrul nostru, iar creierul are nevoie să înțeleagă.
Și acum, gata cu filosofia, să trecem la lucruri concrete.
Semestrul trecut, modul sau cum s-o mai chema acum, Beti a fost înscrisă la Street Dance. Ea și-a ales opționalul, cumva adiacent gimnasticii pe care a vrut să o practice dar nu am găsit ceva care să ne se potrivească programului nostru. Și având în vedere că îi place să danseze, s-a demonstrat că a fost o alegere foarte bună.
În semestrul următor, sau cum s-o chema, a vrut să vadă cum e la teatru, pentru că și Andre face teatru și i-a plăcut tare mult când l-a văzut pe scenă, într-o piesă de Crăciun.
Dacă mă întrebați pe mine, ca mamă, cred că ambele i se potrivesc, dar nu se pot amândouă, așa că a avut de ales.
Și aici începe partea interesantă care m-a adus în momentul de a împărtășii cu voi experiența.
Beti e un copil care, aparent, știe exact ce vrea de la viață. Și spun aparent pentru că asta am crezut până în momentul în care a avut de ales între aceste două opționale.
Știe cu ce să se îmbrace, ce o face să se simtă bine, ce vrea să mănânce, foarte greu o scoți din povestea ei și îți poate da un milion de motive ca să-și justifice alegerea. E berbec.
Și totuși…
După prima întâlnire la teatru a venit super entuziasmată și a spus că nu e altceva mai fain precum teatrul și că asta vrea să facă.
– Să mă scoți de la street dance și să mă înscrii la teatru, mi-a spus ea hotărât!
Asta e Beti a mea, mi-am zis eu. Știe exact ce vrea.
La câteva zile după, a venit d ela școală și mi-a spus:
– Mami, azi m-am întâlnit cu domnul de street dance și i-am spus că nu mai vin la curs, iar el a zis:
– Of, tocmai tu, ce-a mai bună!
Zic:
– Asta e, Beti, dacă pleci tu o să dai șansa altui copil să fie mai bun!
Dar nu a fost suficient că la alte câteva zile, Beti m-a informat că nu mai vrea la teatru, că vrea la street dance că ei îi place să danseze și că asta vrea să facă.
Nu prea m-a convins, dar cum o vedeam bună la ambele opționale, nici nu am stat să procesez prea mult.
În schimb, azi, în drum spre școală și în zi de opțional de teatru, mi-a venit intuitiv să-i spun:
– Beti, tu să știi un lucru foarte important pentru tot restul vieții tale: să faci mereu ceea ce își place ție și nu ceea ce place altora! Că fiecare proiectează pe tine propriile lor dorințe: eu vreau să fii medic, tati te vrea pianistă, bunica dansatoare, etc, dar numai tu știi cu adevărat ce te face fericită. Acuma, te întreb: ție îți place mai mult la teatru sau la street dance?
A făcut ochii mari pentru că și ideea că avem copii care știu exact ce vor este tot o proiecție a noastră.
Toți copiii știu ce vor dacă sunt lăsați să vrea. Unii spun mai lejer, alții descoperă mai greu, dar absolut toți știu ce vor.
– Vreau la teatru! mi-a spus dintr-o răsuflare. Mie îmi place atât de mult la teatru!
Și atunci am știut că profesorul de street dance tocmai o programase să facă ceea ce ea nu voia, de fapt.
Cum am ajuns aici?
Să fie programată sau condiționată cum se spune în Human Design? Nu asta e întrebarea corectă. Pentru că noi suntem condiționați din prima zi a vieții noastre de către părinți și familie să ne trăim viața în funcție de metodele lor de educație. Ceea ce e absolut normal, că doar așa știu ei. Nu vine Sfântul Duh să ne educe copilul în spiritul lui natural, conform unicității lui. Mai citim o carte, e adevărat, mai studiem, ne mai schimbăm, Slavă Domului, dar tot în funcție de capacitatea noastră de a asimila informația, de a o filtra și de a o aplica. Tot condiționare se cheamă și asta.
Cum am ajuns aici să-mi dau seama?
Mi-am dat timp să-mi ascult intuiția, dar pentru că intuiția este mereu decisivă dar nu suficientă, am avut nevoie să înțeleg ce stă în spatele acesti condiționări la Beti, copilul care aparent, știe exact ce vrea de la viață.
Deci, de fapt, nu prea știe, nu?
Că dacă vine cineva să-i spună că ea e bună la aruncat săgeți, ea devine brusc interesată și începe să creadă că e bună la aruncat săgeți. Iar apoi, peste ani, descoperă că nu e ceea ce voia ea să facă, de fapt. Vedeți sutele de exemple ale generației noastre care au făcut o facultate pentru că așa a vrut mama sau tata.
Diferența e că Beti nu face ce îi spun eu, mama, ci ceea ce îi spun cei din afară. Ceea ce este mai grav. Nu că prima varianta ar fi de dorit.
Iar problema și mai gravă e că un copil foarte determinat care ascultă ce îi spun cei din afară e posibil să ia la maturitate decizii care pe termen lung îi vor aduce o mare insatisfacție. Pentru că se creează o relație de dependență cu acea persoană care a pus-o în lumina reflectoarelor, iar fără acea persoană, lumina dispare, iar ea se arată cum este. Și dacă până atunci a fost văzută într-un fel care nu a reprezentat-o, ghici care e urmarea? Neîmplinire.
Iar apoi, ne întrebăm: cum a ajuns aici un copil care părea că știe ce vrea de la viață?
Am ajuns acasă și am scos hărțile pe Human Design.
Harta ei natală unde arată manualul ei de întrebuințare de la naștere și harta ei interactivă, modul cum se schimbă în relație cu cei din jur.
Este fabuloasă diferența, cel puțin în cazul ei.
Dacă la naștere este complet definită, adică, confirmă faptul că îi poți schimba foarte greu ideile, are bazele foarte clar puse, în mod natural, în relație cu cei din jur, zona responsabilă cu ideile și părerile devine deschis condiționării de către cei din jur.
O să mă întrebați, cum așa? Uite-așa, în funcție de educație, mediu, energii, planete, dar și influența fratelui mai mare, super popular.
Dar nu asta e întrebarea corectă, ci: ce facem în acest caz.
Am săpat mai adânc să înțeleg pe ce linii se face condiționarea în cazul ei și am descoperit că are asteroidul Europa și Didymos exact în linia opiniilor.
Concret: Europa este cea care a fost hipnotizată de Zeus, transformat într-un taur strălucitor, ceea ce înseamnă că oricine o va pune într-o lumină mirabolantă, dar iluzorie, ea va avea tendința să accepte cu mare ușurință.
Nici Dydimos nu o ajută, acesta fiind un asteroid din grupa Amor, adică, este predispusă să facă și o obsesie pentru acea persoană.
Riscul să nu-și urmeze propria cale spre ceea ce o face cu adevărat fericită stă aici, în a se duce cu acea persoană care o pune într-o lumină bună, dar înșelătoare.
Analiza mea continuă, că, na, sunt mă-sa și vreau să știu ce fac.
M-am dus să văd unde stă asteroidul Amor, adică, ce îi aduce ei, în mod sănătos, dragostea. Și am descoperit, că nu persoana care o ameștește cu vorbe dulci îi dă starea de iubire sănătoasă, ci, cel care reușește să-i ducă ideile mai departe, la bun sfârșit. Practic, persoana cu care poate lucra în echipă pentru un bine comun și nu, personal.
Pentru că pe plan personal, dacă este ajutată, ea știe exact ce are nevoie să fie fericită și va învăța să separe oamenii resursă, de cei care doar o amăgesc.
Așa că, la final, dincolo de asteroizi și planete, vă spun un lucru:
Popularitea nu ajută să fii cel mai bun dacă tu, în inima ta, nu faci ceea ce ești menit ca să aduci lumină în lume.
Așa că, decât popular și iubit de toți, mai bine fericit în bucla ta!
O lecție pe care mi-am luat-o și eu acum, împreună cu Beti, de a-mi asuma că citesc, la propriu, în stele și iubesc fiecare secundă din viața mea așa ”mai deosebită” cum e ea.
Chiar se poate și altfel! Dați-vă o șansă!