Lipsa de scop în viață stă la baza succesului de mai târziu
Întrebarea cu care ai toate șansele să-mi strici ziua este: și tu, cu ce te ocupi?
La prima vedere, e o întrebare absolut normală. Dar mă face să mă simt exact ca atunci când întrebi o proaspătă mămică: și, când îl faci pe al doilea?
Adică, să o iau la fugă și să nu mai vorbesc cu tine niciodată.
Norocul meu și al celor din jur, desigur, este că am dezvoltat în timp un nivel de toleranță uriaș la această curiozitate.
Nici nu mă mai supăr, nici nu fug, dar recunosc că nici bine nu-mi pică. Asta, până de curând, când am acceptat că da, dragilor, fac multe și sunt toate ale mele.
Povestea, însă, începe cu mulți ani în urmă când de la primele amintiri conștiente cu mine am realizat că nu știu ce vreau de la viață. Mai degrabă, știam ce nu vreau. Dar ce vreau, foarte complicat.
Și, bineînțeles, într-o mare de colegi care erau foarte buni la matematică, la română, la fizică, cu o soră care știa exact că vrea să fie profesoară, m-am trezit eu că habar nu am ce vreau să fiu.
La facultate, a fost și mai greu. Că aveam colegi care se angajau la corporațiile care abia intrau la noi în țară și mi se părea extraordinar să spui că ești Assistant Manager și să primești laptop, telefon și uneori, chiar abonament gratuit la metrou, nu mai spun de mașină, pe când eu mă luptam să înțeleg ce vreau de la viață. Atunci m-a anunțat destinul că e timpul să plec în Portugalia. Nu ca un corporatist cum mă bătea gândul să fiu, ci ca voluntar, cu 100 euro pe lună, dar măcar aveam RATB-ul plătit.
Astăzi, dacă e să mă duc la un interviu, cred că nu m-ar angaja nimeni. În condițiile în care lucrez de 20 ani, nu am experiență lungă într-un domeniu specific. Și exact asta se cere, de unde și frustrarea mea: ce știi să faci? Cu ce te ocupi?
Păi, să vă explic. Am terminat facultatea de Asistență Socială și master în HR, am lucrat 5 ani în domeniul social, apoi, am coordonat departamentul de Work&Travel în America, apoi, m-am mutat la o firmă de recrutare, apoi am gestionat o firma de IT din America, apoi am deschis o firmă de prăjituri portugheze, între timp am închis-o, dar prăjituri tot mai știu să fac, apoi, m-am angajat la o firmă de monitorizare flote auto unde am devenit, între timp, proprietar, iar, de curând sunt asociat majoritar al unui lanț de pizzerii. A, și am scris două cărți, am creat un joc și scriu a treia carte. Mamă și soție.
– Dina, deci, cu ce te ocupi?
Imaginea omului care a făcut multe în viață este că nu se pricepe la nimic. Asta e o etichetă socială și fie că ne place sau nu, e un fapt. Poți lupta împotriva lui sau poți să accepți că asta e situația și să înveți să trăiești cu ea.
Eu le-am luat în ordine. Prima dată am luptat.
Inițial, am dezvoltat o teamă uriașă de a vorbi despre profesia mea, frustrare că nu sunt suficient de bună, sentimentul de a nu fi potrivit pentru că nu-mi găseam locul așa cum cei din jurul meu o făceau, lipsă de încredere în potențialul meu, iar pe termen lung, toate astea au dus la epuizarea de a demonstra că merit. Considerând că am o problemă în fața societății de a nu-mi găsi locul, m-am dus în extrema de a depune de două ori mai mult efort ca să simt că merit ceea ce primesc. Când, în realitate, nimeni nu-mi cerea nimic în plus. Decât să fiu eu.
Apoi, pasul doi, a fost să dau vina pe cei din jur. Pe societate că e creată nepotrivit, pe școală că nu m-a învățat să-mi placă matematica, pe părinți că nu m-au ajutat să-mi descopăr potențialul. În realitate, nimeni nu are nici o vină, pentru că nu există vinovat.
A trebuit să fac 40 ani și un curs de Cheile Genelor ca să descopăr că una dintre sursele mele de informație este exact lipsa de scop.
Societatea e cea care îi etichetează greșit și stă numai în puterea noastră să credem în propriul potențial! Și să schimbăm mentalitatea prin exemplu propriu!
Cata nevoie avem sa stim ca nu suntem singuri!!
Multumesc mult pentru tot ce ai povestit. Ma regasesc in ce ai scris, sper sa reusesc sa ma regasesc si „in teren”. Daca as fi scris pe tema asta, cred ca as fi scris exact ce ai scris tu (minus experientele, care in cazul meu sunt altele).
Ma bucur mult ca acest articol a ajuns la mine :)
Keep up the good vibe!
Mă bucur tare că te pot inspira! Succes și să ai mereu încredere în tine!
Mulțumesc frumos, om minunat! Aveam nevoie cred de asta!
Chiar dacă ai avut o pasiune singulara și importantă in viata, întrebarea “ cu ce te ocupi’” tot poate deranja, mai ales dacă e prima care ți se adresează. Eu sunt medic,. Știu ca de multe ori întrebarea “cu ce te ocupi” va fi urmată de o Conversație de genul…am și Eu pe cineva bolnav…sau altele.
Si nu cred ca “ cu ce te ocupi” e totul. Mai ești și Om . Ai și alte vise, alte pasiuni… Cred ca Ar trebui sa ne dezvățăm
De întrebarea asta și sa Ne întrebam despre cel de lângă noi “ Oare cine ești tu cu adevărat?”
Bravo bre! Multumim ca ai impartasit cu noi. De multe ori, din ce scriai eu percepeam ca te simti putin inferioara si ca ai fi intretinuta de sot, desi clar noi stiam cca faci multe, se simte asta, dar nu stiam exact ce…
M-am simțit neapreciată, ceea ce se transmitea chiar și printre rânduri. Acum, când lucrurile s-au schimbat, s-a schimbat și energia pe care o transmit.
Dina draga mea, sa nu stii ce vrei de la viata cred ca ajuta mult sa fii fericit si implinit cu ce primesti apoi de la ea. Si asta nu exclude sa fii din ce in ce mai bun :) te imbratisez!
Mulțumesc mult! Exact așa e, ai mare dreptate!