Copilul face atâtea opționale că nu mai are timp să-și descopere pasiunea

Nu știu exact ce zic psihologii despre cât, cum și de la ce vârstă ar trebui să înscriem copilul la opționale, ceea ce urmează să vă povestesc este exclusiv experiența mea. Nu că până acuma n-ar fi fost, dar cred că acest subiect este primul dintre puținele despre care nu am citit aproape nimic.

Asta și pentru că treaba cu opționalele la noi a venit pe neașteptate. Pe când avea 4 ani jumătate, Andre a început să ne bată la cap că vrea să facă fotbal. Inițial ni s-a părut ca glumește, apoi că iar glumește dar mai insistent, până când a început să meargă în mijlocul iernii cu pantalonii ridicați precum fotbaliștii iar la grădiniță îi înnebunea pe toți că el vrea la fotbal.

2 luni ni s-a părut amuzant, dar apoi ne-a pus pe gânduri. Am căutat informații despre fotbal și am văzut că vârsta minimă e 6 ani, nicidecum 4 ani jumate. Am încercat să-l ducem la un alt sport, cum a fost înotul care se potrivea vârstei lui, dar nu i-a plăcut de profesoară și n-a mai vrut. Într-un final, printr-o recomandare, am ajuns la un antrenor de fotbal care l-a înscris la grupa lui cea mai mică unde erau copii cu doi ani mai mari decât el.

Ceea ce nu l-a ajutat aproape deloc, așa cum ar fi crezut părinții. Nu e suficient să vrei și să-ți dorești, uneori mai trebuie să și poți.

A făcut 1 an jumătate, a fost în două cantonamente și a avut vreo 3 accidente care pe moment nu păreau să-l afecteze dar când a fost să intre în echipa școlii, în clasa pregătitoare, n-a mai vrut. Și nu că nu i-ar fi plăcut fotbalul, ci că sunt copii mai mari care îl pot lovi cu mingea.

Și-abia atunci, am înțeles că nu întotdeauna teama se așază brusc, schimbând radical și vizibil mersul lucrurilor. Uneori, vine pe nesimțite, își face culcuș ușor – ușor, în creieraș, până când la un moment dat începe să prindă viață și glas și să-i șoptească:

– Nu te mai du acolo, că te lovesc copiii mari și o să te doară!

A renunțat un an de zile, complet. Am stat acasă, împreună, fără nici un opțional, bandajând teama născută în ultimii aproape 2 ani. Apoi, a mai crescut, a prins curaj iar acum joacă cu copii de vârsta lui, în echipa școlii.

Cu al doilea copil, povestea e diferită dar rădăcina e aceeași.

Pe Beti am înscris-o la balet din trei motive: unu, că mi se părea că frate-su e privilegiat cu fotbalul, iar ea, nu, doi, îmi spunea întruna că vrea la balet și trei, la presiunea celor din jur. Ai crede că sunt greu de convins, dar e incredibil cum funcționează presiunea societății asupra minții umane -, că acum e vârsta potrivită de balet, că o să-i facă bine, că orice copil are nevoie să facă sport și tot așa, până când m-am dat peste cap să meargă la balet.

Dar ceva s-a rupt acolo. Ori nu i-a plăcut suficient de mult, ori îi place altceva și confundă cu baletul, încă nu mi-e clar, dar un lucru e sigur: opționalele, de oricare ar fi ele, ajută la dezvoltarea copilului atâta timp cât vin pe o bază emoțională deja construită, acasă de familie. Altfel, e un miraj că ne ducem copiii la fotbal și devin toți Ronaldo.

Zilele trecute, i-am pus deoparte costumul de balet al lui Beti, iar cu părere de rău am mai întrebat-o pentru ultima dată:

– Deci, Beti, ești sigură că nu mai mergi la balet?

– Da, foarte sigură.

Și grădiniță, și balet și înot, noi două când mai stăm împreună?

Uneori, e important să știi când să te oprești. Ca să faci loc lucrurilor care contează cu adevărat în viața ta.

Technology photo created by prostooleh – www.freepik.com„>Sursa foto