Nimeni și nimic nu garantează pe lumea asta că ceea ce fac cei din jurul meu aduce fericirea în casa mea!

Eu nu știu cum rezistă proaspetele mămici ale zilelor noastre, că eu dacă aș avea copii mici și aș citit tot ce se scrie pe internet în legătură cu părințeala, pe cuvânt că mă găsea bărbatul într-o zi, plecată în vizită, la Spitalul 9 pe termen nedeterminat.

Cred că sunt mai bine de 10 luni de când am închis canelele de comunicație cu ceea ce se scrie despre cum să-ți crești copiii pe internet. Ajunsesem să trăiesc prin prisma celorlalți, să mă afecteze calmul mamelor din jur când eu abia puteam să-mi țin lacrimile de frustrare, să mă întreb dacă copiii mei sunt normali că nu cer în brațe pe când alții nu se puteau desprinde de patul conjugal într-o armonie perfectă mamă – copil, să cred că nu sunt suficientă când aproape adormeam la volan pe când altele nici la copii nu țipau, mergeau și la serviciu, pozau și de la petrecerea cu mamele și machiajul le stătea bine.

După un drum la mall în lacrimi și o masă în colț unde tot singură m-am ventilat, am înțeles că dacă vreau să supraviețuiesc va trebui să-mi găsesc eu resursele necesare să-mi revin, să-mi creez eu propriul spațiu sigur, să mă bazez pe oamenii cărora le pot vedea ochii pe viu, să prind încredere și apoi s-o dau lumii, înapoi.

Poate că vi se pare și vouă că oamenii învață din adevăruri universale transmise lumii ferm, cu voce puternică și ușor autoritară. E un fel de cineva care știe mai bine și nouă nu ne mai rămâne decât să urmăm direcția. Și e normal, pentru că de multe ori o pierdem și o persoană care ne arată drumul drept e binevenită în viața noastră, în orice formă ar veni ea.

Tonul face muzica

Eu cred că lumea învață, de fapt, din exemple, cu voce blândă și acceptare. Și că direcția de care are fiecare nevoie e creionată de reguli, principii și valori stabilite la nivel universal, dar pecetluită în familie, piatră cu piatră, vorbă cu vorbă, gând cu gând, în funcție de nivelul de educație al fiecărui membru, de interacțiunea dintre ei.

Cum aș putea eu să spun că un viitor adult responsabil este autoînțărcat sau că doarme până vrea el împreună cu părinții?

Eu nu știu cum de nu le cade mâna de pe tastatură când scriu aceste rânduri.

Bineînțeles că sună bine, pentru că e emoție și relație mamă-copil și nu poți gândi contra când la mijloc se vorbește despre sufletul unui copil împachetat în inima mamei.

Dar mama aia, eu, tu, ea, cea care citește și e la limita depresiei, și nici nu știe că se află acolo, care nu mai vrea decât să doarmă, să doarmă, să doarmă, cum aș putea să-i spun:

– Draga mea, copilul tău va fi un adult responsabil numai dacă-i alăptat până la 3 ani. Așa că, alegerea e a ta.

Și eu sunt mamă, iubesc și sufăr, și uneori, nu-mi este bine

Și cum spuneam, într-un moment de slăbiciune, m-am pus pe răsfoit internetul:

Naștere naturală, neapărat. Dacă ai făcut cezariană, iar pe drum vine al doilea copil, singura ta șansă la a-ți salva onoarea este naștere naturală după cezariană. Eu m-am scos, că am născut natural. Era să mor la prima, dar nu mai stă nimeni să se uite. Ce contează cu adevărat e să fie naturală.

Apoi, alăptează pe termen nedeterminat. 3 ani, 4 ani, cât e nevoie pentru că altfel riști să ai un copil care nu va avea încredere în sine, în tine ca părinte, iar legătura părinte – copil nu va exista. Aici, nu mai am nici o șansă. Ai mei au fost alăptați puțin și foarte puțin, deci, s-a dus pe pustiu relația cu copiii mei. O, dar stai! Soțul meu n-a fost alăptat o zi din viața lui și încă n-am văzut un om mai apropiat de familia lui chiar și de la 3000 km distanță. De unde, vă rog să-mi permiteți să completez că unde nu există încredere prin alăptare, există încredere prin modele pozitive, exemple, educație, bunătate, acceptare, timp, răbdare.

Nu mai amintesc de alăptarea în tandem pentru că aș câștiga trofeul de cea mai insensibilă mamă. Nici nu știam pe vremea primei sarcini că ar exista așa ceva, dar la cât de epuizată eram ar fi fost ultimul lucru pe care mi l-aș fi dorit. Nu știu ce urmări are acest aspect, o să mor fără să știu cum ar fi fost dacă ar fi fost.

Trecem de alăptare, începe diversificarea. La cei 4 ani de experiență cu copilul care nu mănâncă nimic, dați-mi voie să nu mai accept nici o lecție pe această temă, în viața mea.

Apoi, experiențele în sine. Vrea să-și schimbe șosetele de 45 de ori dimineața când tu ai un serviciu și niște guri de hrănit? Stai și schimbă 45 de perechi de șosete că ce e mai important decât copilul tău? NI-MENI! Nici șeful, nici jobul, nici salariul.

Vrea lapte cu cacao la 12 noaptea? Bagă! Vrea bicicletă în miezul iernii? Cumpără, chiar dacă peste 6 luni o să-i trebuiască alta. Și aici am eșuat, pentru că la noi deciziile se iau conștient, aplicând teoria nevoi versus dorință, în baza unui buget lunar. Peste care vin regulile: la 21.30 în pat, nu mai mâncăm nimic după ce ne-am culcat, orele de mese sunt bătute în cuie, iar cu acestea fiind spuse, iar am primit al doilea trofeu de mamă care și-a ratat cariera în viață, cea de părinte. În apărarea mea, voi spune că acesta este un program normal, însă există excepții la petreceri când la 12 noaptea mănâncă înghețată, când văd câte 2-3 filme pe zi și alte cele, dar prefer să le țin la capitolul excepții să nu creadă careva că acesta-i stilul nostru de viață.

Apoi, dormitul împreună. E o credință pe care mi-am fundamenta-o analizând situațiile din jurul meu, cred că un copil are nevoie de a dormi în patul părinților, la fel de mult cum părinții au nevoie de spațiul lor. Tot despre un echilibru este vorba. Dar din nou, e modelul nostru care cu siguranță nu se potrivește celor 22 milioane de modele din lumea largă. Plus alte milioane, pe lângă. Și cine-s eu să spun că-i altfel?

Nu știu voi ce faceți, dar eu am intrat în pământ de vreo 10 ori până acum și a trebuit să-mi dau două palme să-mi amintesc că am doi copii mai mari care au crescut cu aproximativ un sfert din cele scrise mai sus și totuși, par normali, iau note bune la școală, sunt atenți, fac și sport, nici pe tabletă nu stau exagerat.

Adică, se poate și altfel

Fără ca mama să renunțe la spațiul ei, timpul ei, corpul ei, bărbatul ei, ca să facă din creșterea copilului un cult, un stil de viață.

Oameni buni, nimeni și nimic în lumea asta nu are cum să vă garanteze că ceea ce faceți voi o să rezulte într-un copil mai bun, mai frumos, mai deștept, mai inteligent. Toți însă ne străduim, în felul nostru! Sperăm, visăm și ne dorim!

Sunt copii care nu și-au văzut o dată mama și poate sunt mai de succes, azi decât va fi al meu, mâine. Soțul meu care n-a fost alăptat o zi din viață e cu mult mai răbdător, mai atent și uneori chiar mai aplicat decât sunt eu, alăptată până pe la vreo 3 ani și ceva.

Bineînțeles că există la nivel larg niște reglementări de a alăpta până la 2 ani, de a diversifica după anumite rețete, de a naște natural unde se poate și tot așa. Dar asta nu înseamnă că tragem linie și la gară cu voi, ceilalți!

Mi se pare cumplit, mamă fiind cu ochii căzuți și copilul proaspăt odihnit, să citești cât e de minunat să nu dormi în patul tău, lângă omul tău de bază – soțul, să te tragă cel mic de țâță până mori de durere, să te trezească din 5 în 5 minute, noaptea, pentru că nu poate adormi.

Iar tu să crezi, în toată oboseala și disperarea de a dormi 30 de minute legate că asta garantează că într-o zi, când tu ești deja plecată pe cărări, copilul tău va avea statuie pe bulevardul principal.

Și ceea ce mă intrigă mai mult e că se militează enorm pentru drepturile femeilor, dar pe de altă parte, tot femeia este (unic) responsabilă pentru creșterea copiilor.

Mama naște, mama alăptează, mama doarme cu copilul, mama diversifică, mama să fie calmă, mama să nu doarmă, mama, mama, mama.

Femeia să muncească, femeia să aibă carieră, femeia să reușească, femeia să fie pe culmile profesiei, femeia, femeia, femeia.

Na, faceți voi calculele că mie îmi dă cu virgulă.

Ceea ce știu sigur, și da, îl ridic acum la nivelul de adevăr universal valabil este asta:

Nimeni și nimic nu garantează pe lumea asta că ceea ce fac cei din jurul meu aduce fericirea în casa mea!

 

Sursa foto

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Share This Story!

2 Comments

  1. Ioana 30/12/2019 at 18:08 - Reply

    :) so so true!

  2. Valentina 31/12/2019 at 00:52 - Reply

    Ai uitat de budinca de quinoa, musai de gatit pentru copil. ????

    Felicitari pentru articol! Mi-a mers la suflet.

Leave A Comment