Oare o să rezistăm până în septembrie?

Sincer, m-am așteptat ca școlile să se închidă complet până în septembrie. Portugalia a anunțat închiderea lor de acum o lună. Anglia, la fel. Asta doar ce știu eu vorbind cu prietenii la telefon, era puțin probabil ca noi să revenim la școală ca și cum nimic nu s-a întâmplat.

La impactul pe care l-a avut și încă îl are acest virus asupra omenirii la nivel global, să zicem sărâmâna dacă ne revenim până în septembrie.

Cu toate astea, când am deschis ieri facebook-ul și am citit anunțul, era să-mi cadă telefonul din mână, dar mi-a căzut, în schimb, fața.

Știți cum e, dureros e până te atinge pe tine, după aia devine critic.

M-am întunecat la față, nici mâncare nu mi-a mai trebuit, am luat cartea pe care o citesc, Slavă Domnului că e mai dureroasă decât trăim noi acum (sună egoist, da, dar scuzați-mă de data asta, vă rog) și m-am afundat în firul epic să uit ce tocmai am aflat. Să mă obișnuiesc cu ideea, să o iau ușor, ca și cum aș merge desculță pe un câmp proaspăt cosit, să nu mă înțep, să dau timp soarelui să lumineze partea pe care încă o văd întunecată.

Școlile vor fi închise până în septembrie

Și ieri chiar nu fusese o zi bună pentru astfel de vești. Andre și-a scris tema de trei ori la română pentru că a greșit niște cuvinte, apoi la mate a calculat greșit niște adunări, iar pe Beti am zorit-o să mănânce repede, să înceteze cu joaca pentru că începea ora de engleză. Iar când ne-am pus amândouă în fața calculatorului, s-a auzit Andre:

– Mami, azi Beti nu are engleză, mâine are, uite, scrie și aici, în programul tău.

M-am uitat lung la afișul de pe peretele din bucătărie și parcă îl vedeam atunci pentru prima dată.

– Așa e, copii. Mami e un pic stresată, știți, n-o să mai mergeți la școală până în septembrie.

– Dar din casă mai ieșim?

– În Portugalia o să mai mergem?

M-am uitat lung la ei și o singură întrebare îmi vuia în creier:

– Oare o să rezist până în septembrie?

Și-apoi, ca și când abia așteptau neuronii aia nesuferiți să le dau apă la moară au și continuat cu impresiile: nu o să mai poți să te duci la sală, nu de alta, dar ai plătit un an abonamentul, nu o să mai ai nici un fel de timp doar cu mine în afară de noaptea, târziu când ți-e dor să dormi, de fapt, cartea aia pe care voiai să o scrii n-o s-o mai poți scrie, toate lucrurile de la birou care sunt întârziate pentru că este extrem de greu să le faci pe toate, de-acasă, într-o singură zi, o să te bântuie, o să continui să-ți petreci jumătate de zi în bucătărie întrebându-te mereu: oare ce să mai gătesc azi?, nu vei mai merge la cumpărături singură, iar școala, școala te va urmări până în iunie și după aia…după aia…..cu ce vei mai ocupa timpul liber al copiilor, când soțul va fi doar în weekend acasă? Și când o să mai fie vorba și despre tine?

Chiar, oare o să rezist până în septembrie?

Acum două seri, am văzut împreună cu soțul meu filmul, ”Mame și nu numai”, povestea a 3 prietene ale căror fii uitaseră să le felicite de ziua mamei, așa că pleacă să le facă o vizită neanunțată și să le bată obrazul. Filmul e o comedie ușurică, fix pe stilul meu de vineri seară. Ceea ce mi-a rămas însă pe retină a fost finalul vizitei, când după câteva aventuri super haioase între mame și fii lor, toate trei se întorc acasă: două dintre ele într-o casă goală pentru că erau văduve, iar ultima la al doilea soț că de primul se despărțise, toate însă resemnate că fiii lor au propriile vieți, sunt independenți și ce le-a mai rămas să facă e doar să-i observe și să se bucure de ei, de la distanță.

Ieri, în momentul meu de cădere liberă mi-am amintit de emoția trăită acum 2 seri, tristețea mamelor de a nu mai fi în controlul vieților proprilor copii.

O să ne vină și nouă rândul, dacă e să-i creștem așa cum ne dorim, independenți și siguri pe forțele lor. O să plece într-o zi de-acasă, la facultate sau în lumea largă, în căutarea libertății și-a fericirii, iar nouă n-o să ne mai rămână decât amintirile acestor zile când am stat cu ei până în septembrie și-au fost cele mai frumoase momente, care ne-au imbogățit viețile noastre, împreună.

Dacă o să rezistăm până în septembrie?

Ohooo, și cât de bine o să fie, cât de multe o să facem, câte secrete ne vom spune și câte amintiri vom croșeta!

*** Am scris o carte despre viața de părinte înainte și după copii cu scopul de a te liniști și a îți da speranță atunci când crezi că totul s-a dus pe pustiu. Nu sunt sfaturi, e o poveste cu Adam și Eva, copii și bucuria dintre ei. Realitatea e că trăiești cel mai frumos vis, care surpriză, a devenit realitate!  Destin de mamă, cartea care te relaxează și te binedispune mai ceva ca o vacanță în Bali sau o ciocolată mâncată pe furiș, în baie.

Family photo created by master1305 – www.freepik.com„>Sursa foto