Indiferent cu cine ne intersectăm în viață, ține numai de noi să ne alegem lentila potrivită prin care să-i vedem!
Aparent, statul în casă 3 luni nu m-a ajutat doar să recapitulez materia clasei a II-a, anul de grație 1990, să devin expertă la creat fluturași din bobine de hârtie igienică, să fac lansări de carte în baie și să beau vinul de la rețeta de fructe de mare ci m-a ajutat să slăbesc vreo câteva kilograme, atât de fericită și încântată am fost de toată pandemia care a dat cu rutina mea de pereți!
Pentru cei care au dat drumurile mai târziu la radio, eu sunt de departe ultima persoană de pe planetă care va face vreodată dietă ca să slăbească sau va ține vreun regim fără carne, ouă, brânză. Dovadă că exact acum, în timp ce scriu, mănânc un mix de alune de la Lidl cu zahăr și sare pe deasupra. Pentru că dacă e să mor mâine, măcar să știu că azi am fost fericită. Însă, dacă mă întrebați ce fac totuși să mă mențin în limite normale, răspunsul este că fac sport și mănânc pe cât de mult pot, sănătos. Alunele de mai sus nu intră la această ecuație, dar din când în când fac și astfel de extravaganțe.
În pandemie însă, am slăbit pe fond nervos, dar în ciuda tuturora care mi-au spus că parcă prea am slăbit, ca și cum ar fi fost o alegere personală, nu i-am crezut până astăzi când am plecat în oraș îmbrăcată cu niște pantaloni lungi, evazați, fliu-fliu, de vară, pe elastic, care îmi cădeau de pe mine.
Evident că n-am luat-o în serios. Ok, îmi cad puțin de pe mine, am realizat după ce mi-am parcat mașina într-un loc corespunzător și-am început să merg pe jos vreun kilometru, dar nu e ca și când rămân în chiloți în mijlocul Bucureștiului.
Aaa, nu! Mai rău!
Prima oprire a fost să duc ceva la poștă, așa că mi-am pus poșetuța pe umăr și-am plecat, cum spuneam, pe jos, cu pachetul și telefonul în mână plus două cărți de-ale mele pe care trebuia să i le duc unei prietene. La o trecere de pietoni nesemaforizată, m-am asigurat că toată lumea se oprește, rânduri lungi de mașini pe câte 2 benzi în ambele sensuri plus un tramvai, și am plecat de pe loc cu brațele pline. Văzând cum toată lumea stă și mă așteaptă iar eu mergeam destul de greu din cauza bagajului, am zis să măresc pasul ca să treacă și mașinile mai repede, eu, șofer fiind și știind cum e să stai după fiecare pieton în parte mai ales când te grăbești. Prost gândit! Data viitoare nu mai fac asta! Promit!
Promit, promit, promit ca data viitoare să am răbdare și să nu mă mai agit!
Pentru că fix la al treilea pas, pantalonii mi-au coborât și mai mult de pe mine și fiind foarte largi și vaporoși, m-am împiedicat în falduri și-am căzut în fața unui BMW super alb și curat cum mașina mea n-o să fie în veci. Inițial, nici n-am știut ce se întâmplă cu mine că niciodată, în viața mea de adult, n-am căzut. Nici măcar pe gheață, iarna. Telefonul mi-a zburat din mână, cu ocazia asta am descoperit că e mega rezistent și că nu s-a spart, pachetoiul a aterizat un metru în fața mea, iar eu abia puteam să mă adun de pe jos. BMW-ul a mai stat câteva minute, probabil să vadă că mișc, precum și celelalte mașini, iar apoi au plecat ușor de pe loc.
Nu știu dacă rădeau sau își făceau cruce, dar eu m-am ridicat zâmbind că în așa situație penibilă nu m-am mai băgat de când mama m-a făcut.
Cu brațul șiroind de sânge, mai du-te la poștă dacă poți! De putut, puteam, dar îmi era că sperii lumea pe acolo, că nu e chiar fascinant să vezi ditamai rana roșie în fața ta. Caut o farmacie în jur, nu văd niciuna. Mai merg și observ exact lângă poștă un cabinet de oftalmologie și intru cu încredere. Doamna, ce spun eu doamnă? O super doamnă, o super – super doamnă, când m-a văzut în halul în care eram, mi-a șters rana cu niște șervețele umede, m-a legat cu niște bandă adezivă, mi-a dat și-o mască de unică folosință că a mea rămăsese în mașină, până și un elastic să-mi prind pantalonii mi-a dat ca să nu mă mai împiedic.
Nu știu cum o cheamă, dar dacă vreodată treceți pe la cabinetul de oftalmologie de lângă Taxe și impozite sector 4, de la Budapesta, să o salutați din partea mea.
După ce-am terminat cu poșta, cu pantalonii prinși în elastic și cu mers de Charlie Chaplin m-am dus la o farmacie unde un băiat drăguț mi-a curățat rana și m-a bandajat omenește.
– Vă doare? mă întreba el așa sensibil în timp ce mă dădea cu Baneocin.
– Un pic, dar pentru o mamă cu două nașteri naturale, credeți-mă, că suport și mai mult.
Acasă, cu ochii cât cepele, Cris m-a întrebat dacă m-a ajutat cineva să mă ridic.
Nici măcar n-am stat să mă gândesc la asta. De ce n-a ieșit nimeni din mașină? Poate că nici eu nu ieșeam sau poate că săream ca arsă! Până nu ești în aceeași situație nu ai cum să știi ce reacție vei avea.
Ceea ce a contat pentru mine cu adevărat e că omul care a putut să mă ajute, m-a ajutat mult peste așteptări. Lucru care îmi confirmă încă o dată credința că atunci când vezi binele în oameni, oameni buni îți vor apărea în cale!
Și indiferent cu cine ne intersectăm în viață, ține numai de noi să ne alegem lentila potrivită prin care să-i vedem.
