Școala on line/ hibrid: copii în pijamale, mic dejun la pat și un film bun pe youtube

În țara unde numărul de îmbolnăviri covid sare de 2000, școala copiilor noștri anunță că de luni toți elevii merg la școală în format fizic.

Nu e tocmai o știre care să nu te surprindă, mai ales când o mulțime de instituții își închid porțile și-și mută cursurile în on line.

Nu cred în școala de acasă!

Sunt unul dintre părinții care mai degrabă crede în porci zburători decât în școala făcută de acasă. Înțeleg că atunci când situația o impune și nu avem de ales, așa cum a fost în luna martie, e nevoie să mă închid în casă și să fac cursuri on line cot la cot cu copiii, dar nici nu pot de-acum înainte să o fac și pe doamna învățătoare și pe profa de engleză și de sport și de muzică și de pictură, și pe colegii de clasă și pe prietenii din fața blocului, peste toate celelalte pe care deja le fac, ca să evit la maxim probabilitatea îmbolnăvirii.

Păi înainte să mă îmbolnăvesc de covid o să mă internez pentru pierderea minților și a epuizării excesive.

Sănătatea mentală înainte de toate, parcă așa zicea un slogan, nu?

Adevărul e că a picat la fix treaba asta cu covid-ul, într-o perioadă în care părinții ori sunt foarte încrezători în educația făcută în fața ecranelor, de orice tip, de la orice vârstă, ori în care ei știu mai bine decât oricine cum să-și crească copiii: sunt și medici și profesori și părinți și bunici, și-au asumat toate rolurile din viața copiilor lor. Nu mai au încredere în nimeni, decât în covid!

Echilibrul e un vis frumos fugit cu prima barcă în țările calde!

În fine, eu voiam să vă vorbesc azi de cadrele didactice care în toată nebunia asta au rămas pe baricade să salveze educația aflată oricum în cădere liberă.

Cred că în zilele noastre orice meserie e mai relaxantă decât aceea de profesor. Una, că brusc toată lumea a trebuit să se reinventeze, să învețe să folosească calculatorul și camera și temele on line, să adapteze programa de lucru la capacitatea de atenție și concentrare a copiilor din fața unor ecrane, complet diferită de acelora din bancă și să mai încerce și niște reguli de bună purtare și cuviință în mediul familial, de acolo de unde copilul face școala online.

Nu vreau să generalizez, cu toate că am fost și eu în filmul acesta și nu e deloc simplu pentru nici un părinte să-și pregătească copilul mental și fizic pentru școala din dormitor, dar unii își lasă copiii în camera de lângă ca și cum i-ar fi lăsat la școală. Doar că dormitorul nu e școală, iar profesorul nu e părinte!

Am rămas mai mult decât surprinsă, asta și pentru că dacă a fost ceva pentru care mama m-a zăpăcit de cap când eram copil, a fost comportamentul și modul de prezentare la școală care pentru noi în casă era ceva sacru, să aud că la școala on line și hibrid, sunt copii care se conectează în pijamale, care mănâncă în timpul orelor, care se joacă cu pisica sau pe telefon, care fac orele din vârful patului. Toate acestea, în timp ce ceilalți colegi, din clasă, sunt în uniformă, stau în bancă, poartă mască și încearcă să fie atenți și să aibă răbdare să termine și cei din online care sunt mai preocupați cu filmul de pe telefon decât cu exercițiul de la mate.

Poate vă întrebați de ce profesorii refuză școala on line/ hibrid.

Păi cam de asta. Pentru că este extrem de greu să lucrezi în același timp cu două grupe de copii extrem de diferite. Cei din clasă au un ritm mult mai alert față de cei de acasă. Ceea ce e și normal, nu asta e de condamnat, ci modul în care unii dintre noi se așteaptă ca același profesor să dea același tip de randament față de toată lumea.

Nu e corect față de nimeni, nici măcar față de părinții care se chinuie de acasă să-și învețe copilul matematică la nivelul de școală fizică, cum nu e corect nici față de copilul care merge la școală în uniformă și mască sau față de profesorul care trebuie să mulțumească pe toată lumea.

Fie că vrem să credem sau nu, părinții nu sunt profesori, profesorii nu sunt părinții copiilor noștri, iar școala e școală în instituția de învățământ cu profesor anexat. E ca și cum facem spital la noi acasă, prin telefon cu doamna doctor sau operăm prin video call.

Faptul că nu se vede rana că puroiază nu înseamnă că ea nu există și nu se va infecta peste câțiva ani!

Bine că nu m-am făcut profesor așa cum mă bătea un gând acum vreo câțiva ani! Cred că îmbătrâneam 100 de ani într-o săptămână de școală online!

În țara în care numărul cazurilor de îmbolnăviri a depășit 2000, școala copiilor mei a anunțat că de săptămâna viitoare toți elevii merg fizic la școală. Cine vrea!

Eu admir această decizie, înseamnă că școlii îi pasă de oamenii din spatele cadrelor didactice, de sănătatea lor mentală și de demnitatea lor. Au făcut maxim posibil ce țin de ei să limiteze îmbolnăvirile, tot părinții sunt cei care își învață copiii să nu poarte mereu mască, sau chiar ei nu o poartă în curtea școlii, acolo unde  este obligatoriu.

Probabil că vă va suna dur la urechi, dar mă tem că acolo unde părinții devin profesori, medici și în general, atotcunoscători, covid-ul va mai poposi pe la noi, prin viață, ceva timp!

Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)