Școala – bau-bau sau minunat tărâm al cunoașterii?
Când mi-am luat acum vreo 7 ani carnetul de conducere din prima încercare, îmi venea sa-l pup pe polițist de bucurie. Era un nene la vreo 50 și ceva de ani, vorbea calm și frumos, iar când mi-a semnat dovada, mi-a spus atât:
– Domnișoară, greul de-abia acum începe. Și-a avut mare dreptate!
Am reușit să-l înscriu pe Andre la școală. Dar nu ne-a fost simplu. Ne-am pus un milion de întrebări, am vizitat ceva școli, am fost chiar și la psiholog pentru o testare emoțională cu scopul final de a alege o școală potrivită lui. Mai ales că încă nu are 6 ani împliniți. Am mai scris despre acest subiect aici.
Bineînțeles, a intervenit și diferența de cultură care la noi în familie joacă un rol destul de important. Soțul meu nu are încredere în sistemul nostru de stat, după ce a evaluat acuma câțiva ani niște studenți de la Politehnică. Eu nici atât. Am mai scris despre acest subiect aici.
Pe de altă parte, am vecini și prieteni portughezi, cu mamă, tată și copii portughezi care urmează aici școli de stat, chiar și licee despre care au numai cuvinte de laudă. Au învățat româna la școală, fără să aibă lecții de limbă română în privat. De fapt, nu ai să vezi portughez în România care-și duce copilul la pregătire.
Având atâtea opinii și păreri diferite, precum și oferte educaționale care mai de care mai competitive, am întrebat-o pe Oana Moraru, modelul meu în educația copiilor și pe care o urmăresc constant:
Cum ar trebui să aleagă părinții școala potrivită pentru copiii lor? La ce să se uite, ce să caute? Cum să recunoască învățătorul potrivit de la o primă vizită? Am văzut părinți care aleg după câți olimpici are școala la final de an, alții se duc direct la privat fără să mai stea pe gânduri. Există vreo strategie sănătoasă sau contează mai mult instinctul de părinte?
Într-o lume mai funcțională decât societatea noastră, ar exista în orașul fiecăruia 10-12 modele de filozofie educațională: școli cu accent pe academism și specializări înalte, școli pentru copiii care gândesc când se mișcă, modelând și construind, școli în care artele frumoase devin canalul creșterii intelectuale, școli axate pe tehnologii, inginerie, informatică sau pe conectare emotional-spirituală. Curricula de bază ar fi aceeași, dar cu ramificări dezvoltate pe stilul și predispozițiile fiecărui copil.
În România, pentru că nu există această ofertă normală, părinții și profesorii au căzut în polemici absurde sau au dileme artificiale, de tipul ”care școală e mai bună”. Mai bun este ceea ce i se potrivește fiecăruia, presupunând că eu, ca părinte ajutat și de profesori, pot să mă dau doi pași în spate și să văd obiectiv cine este copilul meu.
Sunt părinți cărora le-am recomandat școli tradiționale, pentru că am văzut în copiii lor predispoziții academice înalte, un nivel de reziliență ți autocontrol suficient cât să reziste unor provocări mai aride, dar bine susținute logic și pline de semnificație pentru harta lor mentală; sunt și familii cărora le-am sugerat medii mai bine ”unse” din punct de vedere uman-relațional, pentru că am simțit că în structura personalității copilului respectiv există potențial realizabil numai în măsura în care este bine susținut emoțional.
Cât privește privat/statul, există deja școli private care au luat-o pe calea bătută a modelului public: cu profesori de acolo, cu teme multe și suprasolicitante, cu exigențe academice de tip memorează-aplică. Există și școli private care au ieșit din curriculum-ul național, și altele care încearcă să hibridizeze programele românești cu tendințe europene în abordare.
Deci, la noi nu s-au diversificat filozofiile educaționale, ci doar s-au polarizat. Asta arată că noi încă nu am conștientizat cum fiecare om are niște date naturale care trebuie stimulate, către împlinirea lor, conform stilurilor proprii de învățare, conform nevoilor emoționale, conform tipologiei temperamentale și chiar de caracter. Asta înseamnă, mai departe, că noi nu am internalizat câte modele posibile de reușită sau succes în viață există. Am rămas în modelul academic și al specializării înalte pe care, înainte de 1989, școlile îl afișau ca standard unic de realizare, tocmai pentru că existau interese deliberate de a forma o masă mare de oameni cu complexe de inferioritate, muncitorii simpli care învățau din școală, prin comparație cu cei care reușeau mai mult, să se mulțumească cu mai puțin și să fie buni funcționari la banda de producție a nomenclaturii comuniste.
Pentru părintele simplu, sfatul meu este să afle cât mai devreme cine e copilul lui, să apeleze chiar la specialiști pentru un feed-back obiectiv și să caute omul și mediul care îl înțeleg. Pentru că nu e întotdeauna posibil, singura șansă este ca noi, acasă, în familie, să îi arătăm mereu copilului că știm cine e, ce nevoi are, ce direcție îl face fericit și să îi oferim stimuli și experiențe care îl avantajează. De cele mai multe ori, chiar dacă școala nu satisface aceste nevoi, familia este suficientă. Numai că și aceasta, uneori, furată de curentul cultural dominant, ajunge să își judece copilul prin lentilele unice ale școlii. Mare atenție la echilibrul: ce poate să-mi dea statul sau societatea pentru copilul meu și ce pot face eu, cu adevărat, autentic și necondiționat pentru el. Despre asta voi vorbi în atelierele mele aplicate.
Dat fiind acestea, am decis școala. Una aflată în vecinătatea casei noastre, cât mai apropiată stilului nostru de a ne crește copiii. Credem noi acum, căci vom vedea de la anul cum va fi.
De aici, și întrebarea următoare, pe modelul ”greul de acum începe”:
Ca părinte, cum ar trebui să reacționăm când copilul nostru se află în dificultate de a se alinia nivelului clasei? Unii părinți caută soluții de partea copilului, alții merg direct spre școală, căutând soluții acolo. Cunosc părinți care merg cu copiii lor la psiholog pentru că nu fac față programei școlare, oare nu exagerează? Alții consideră că profesorii au o problemă, oare nu se răzvrătesc prea mult, protejându-și prea mult copiii? Există vreo soluție mai prietenoasă la o astfel de situație?
Pentru fiecare copil, situația poate fi alta. Unii nu fac față nivelului clasei pentru că sunt din categoria copiilor cu intelect bun, dar reziliență mică. Alții au emoționalul la pământ și poate chiar au nevoie de psiholog, deși sunt convinsă că toți copiii care merg la psiholog ar trebui, de fapt, să își ducă părinții întâi acolo.
Nu există vindecare fără vindecarea adultului în câmpul căruia se află încă, energetic, cel mic.
Există uneori și vinovății ale școlii pentru lipsa de performanță a copilului: standarde și așteptări joase, indisciplină, ethos fără valori, rutină sau structură. Există și părintele exagerat de protector, care găsește scuze copilului atacând profesorul.
Deci, nu există o singură situație. O școală este plină de tipologii distincte de probleme. Fiecare copil și fiecare familie trebuie tratate diferit. Am realizat asta în urma atelierelor de evaluare pe care le conduc în țară și în urma discuțiilor individuale cu familiile. În spatele fiecărui copil există o poveste, date foarte diverse, motive diferite și un amestec de influențe bune și rele. Părinții au mare nevoie de specialiști, de consilieri sau consultanți educaționali, alături de care să despice firul în patru și să gândească strategic pe termen lung. Ce a aruncat învățământul nostru în criză sunt tocmai stereotipiile și graba de a judeca.
V-am pus pe gânduri? Eu m-am pus prima, citind și recitind rândurile de mai sus.
În acest context, Oana Moraru susține 2 evenimente:
Pe 25 martie va fi conferința despre Copiii între 6-12 ani, anii formativi, în care se va discuta despre relația copilului școală – familie.
Pe 26 martie va fi conferința despre Copii între 0-6 ani, anii de grație, în care se va discuta despre cei mai importanți ani în dezvoltarea copiilor, fundamentul unui viitor adult de succes.
Fiecare conferință durează aproximativ 8 ore, 9.30-17.00, cu pauze de cafea și prânz și va avea loc la Hotel Radisson Blu.
Costul este de 420 lei/ eveniment.
Mai am 4 bilete cu reducere de 25% la unul sau la ambele evenimente, respectiv costul biletului va fi de 300 lei.
Pentru înscriere, aștept comentariu la acest articol cu numele și evenimentul la care doriți să participați.
Primul venit, primul servit.
Eu voi fi prezentă la cel din data de 26 martie. Sincer, abia aștept.
Va fi ca o enciclopedie a anilor copiilor mei citită într-o singură zi!
Sursa foto: aici
1 bilet pt evenimentul din 27 martie, grupa 0-6 ani? Multumesc
Foarte interesant! Cu atât mai mult cu cât și pentru mine incepe ” greul este in progres, in desfășurare” cu prima bucata, urmează cu cea de-a doua! Deci, avem nevoie Mare de formatori în educație, de formatori de opinie, de oameni care să ne scoată din obiceiurile proaste, din ” fac ce a făcut și mama” sau din ” nu fac nimic din ceea ce ai făcut ai mei, mă răzbun pe trecut”. Ne zbatem in parenting si …. antiparanting. Felicitări și succes mare că ” greul, abia acum incepe”!
Multumesc tare mult! Mare adevar spui…