Toți bunicii să vină la mine!

Când intrăm în lunile de vară, îmi vine, așa, o stare de bine, inexplicabilă. Lumea intră în concediu, totul miroase a iasomie, lumea postează pe Facebook rețete de dulceață de trandafir, hainele sunt mai ușoare pe noi, mergem cu geamul deschis la mașină, bebelușii scapă de scutece, ”iarba verde” prinde sens, renunțăm în sfârșit la căciuli, ne mușcă țânțarii, piețele sunt pline de fructe, tabără, distracție, plecăm la mareeeeee!

Bunicii, unde-s bunicii?

Apoi, îmi trece rapid. Când ajung la grădinița aia minunată care nu ia niciodată vacanță, încep să mă frustrez. Frustrare care ține exact cât toată vara. Holurile sunt goale, 2-3 copii în clasă, educatoarele în concediu. Când una, când alta.

Toată lumea e la bunici.

– Care bunici?

Există cumva o lume a bunicilor care se activează fix când vine vara salvând sute de mămici de stresul „acum, ce fac cu copilul?”

O găsesc pe Google Maps? Sunt de închiriat?

Noi nu avem bunici disponibili. Unii sunt departe, la oraș. Alții și mai departe, muncesc. Noi nu plecăm nicăieri. Rutina continuă. Rămânem la grădiniță să întâmpinăm toamna!

Când s-au împărțit bunicii, eu eram plecată în lumea largă

Naște soția unui văr. Mă duc la spital, îi întreb compătimitor:

– Are cine să vă ajute, acuma, la început?

Iar ei, extrem de relaxați:

– Daaaaaa, o armată de oameni: mama, tata, nașa, mătușa, bunica, o să fie bătaie pe copil…..

V-am zis eu, lume largă mi-a trebuit.

Apoi, apar pe Facebook fotografii cu el și ea la mare, liniștiți. El și ea la restaurant fericiți. Întrebarea nu e:

– Ce și-a făcut la păr, unde s-a tuns, cum a slăbit după naștere.

Întrebarea e:

– Cu cine au lăsat copiii?

Visez și eu să fac poze cățărată pe munte fără un copil prins de fusta mea, să mănânc la restaurant o supă întreagă fără alte 2 linguri în farfurie și o pată pe mine, să mă plimb în parc fără să bifez toate locurile de joacă, să mă duc în mall fără să trec pe la Lego, să mă îmbrac în rochia aia frumoasă, scurtă fără să-mi fie frică că mi-o ridică vreun copil.

Fiind copilul mic la părinți, nu am reușit să mă bucur foarte mult de bunicii mei în viață.

Însă, din puținele amintiri pe care le am, una singură mă urmărește continuu – bucuria că, dincolo de mama și tata, mai e cineva care mă iubește nespus –  bunica care păstra mere și pere în lădiță sub dulap, doar pentru mine!

Vreau sa mai vină și la mine vacanța mare! Cu tot cu bunici!

Sursa foto