Tren zburător de categoria aII-a, ghici ciupercă ce-i?

Au trecut anii când între 2 avioane abia aveam timp să-mi sărut iubitul, să fac un duș și să-mi schimb hainele. Azi eram în Germania, mâine în Grecia. Apoi în Bulgaria, după în Lituania.

De câțiva ani buni, mai plec doar în Portugalia. Alte vacanțe nu ne prea facem, ne păstrăm pentru mai târziu. Acum, avem de strâns bani pentru școala copiilor și pentru acest viitor incert ce ne înconjoară.

Săptămâna trecută am fost în Belgia la o formare pe tema Conflictului și gestionarea acestuia în familie susținut prin Școala Familiei, organizație din care fac parte de ceva vreme. Nu e moment publicitar pentru că nu câștig bani din link-ul de mai sus, dar dacă tot se petrec lucruri interesante în țara noastră, măcar să știm de ele.

Așa că, fără copii acasă, m-am pregătit conștiincios și am plecat vineri seara spre Belgia, Bruxelles, urmând să aflu că drumul nu e chiar așa scurt pe cât mi-aș fi imaginat. 3 ore zbor plus o oră diferență. Adică, vreo 6 ore pe drumuri.

Nu știu dacă e din cauză că îmbătrânesc sau că am mers suficient cu avionul cât să nu mi se mai pară fascinant, dar vă spun, dacă știți vreun chinez, american sau englez care testează teleportarea aș vrea să mă ofer cobai. Vai, câte aș mai vizita, pe unde n-aș mai umbla și cât timp aș economisi și câtă răbdare nu ar mai trebui să am.

Cum nu am mai plecat de aproximativ un an cu avionul, și niciodată cu low cost fără bagaj de cală, am presupus din oficiu că acea hârtie printata la imprimanta din dormitorul fică-mii (și care, apropo, se cheamă check in și costă 50 euro în caz că nu o ai cu tine) are totul inclus. Nu plecam eu pentru multe zile, dar pe lângă 2-3 bluze și ceva pantaloni, a trebuit să-mi iau cu mine în geamantan un spray, parfum, demachiant, pastă de dinți și toate cele necesare să miros frumos și să arăt relativ omenește. Orice, dar nu-mi lua lucrurile esențiale!

După un rând lung la ghișeul doamnei care mereu mi-a dat emoții, începând cu verificarea vizei de acum 12 ani când am plecat pentru prima dată în Portugalia până la cântărirea bagajelor și sarcina cu Andre care era cam avansată pentru un drum de 4 ore și jumătate, printre căruțuri de copii, genți și geamantane enorme (dar ce-și pun atât de multe în bagaje oamenii ăștia: salată boeuf, sarmale, că altfel nu văd cam câte haine poți să-ți iei la tine) am ajuns și eu în final, să descopăr că de fapt biletul meu nu include bagaj de cală și că orice am luat peste 100 ml e mai bine să i le dau lui Cris, înainte să-mi iau la revedere.

Probabil, v-ați dat seama până acum că nu sunt cea mai organizată persoană la făcut bagaje. A rămas în istoricul familiei cum am plecat anul trecut în Portugalia pentru 3 săptămâni cu UN SINGUR  bagaj de cală cel mediu dintr-un set de 3.  2 adulți, 2 copii = un singur bagaj de cală. Cris s-a ocupat de bagaj, iar jumătate din lucrurile mele esențiale au rămas acasă.

– De ce ai nevoie de șampon?

– Să-mi spăl părul.

– Avem și noi șampon în țara noastră.

– Din ăsta nu aveți, iar eu doar cu ăsta îmi spăl părul.

– Nu ai vrea tu să faci o schimbare pentru 3 săptămâni? Ai de ales, între un șampon sau o piesă de îmbrăcăminte. E irelevant să vă spun ce am ales. Nu vi s-a părut că arăt mai bine în pozele de anul trecut din vacanță? De la noul șampon mi se trăgea.

Vă las un pic să (mă) judecați – eu nu aș fi acceptat niciodată, cum să facă el bagajul, la noi în casă e fiecare cu bagajul lui, etc Ei bine, imaginați-vă că renunțând totuși la multe haine și obiecte personale, am reușit să nu le utilizez pe toate cele luate cu mine. Deci, de fapt, nevoia noastră e mult, mult mai mică față de ceea ce credem noi cu adevărat.

Revenind la drumul meu spre Belgia cu Ryanair, la insistențele lui Cris a trebuit să deschis bagajul în mijlocul aeroportului și să mă apuc să caut printre haine toate produsele cu gramaj mai mare de 100 ml. Am omis deodorantul și demachiantul care mi-au fost confiscate la prima verificare.

Oricum aveam prea multe și părea geanta prea grea.

Partea interesantă abia de acum începe. La intrarea în avion, bagajele de mână sunt etichetate cu ”bagaj gratuit” și sunt introduse în cală lângă celelalte bagaje pline cu deodorante și demachiante. Deci, toate bagajele stau în același loc, doar că unele pot avea lichide peste 100 ml, altele nu.

Partea și mai interesantă este că dacă vrei să intri în posesia bagajului tău care nu e de cală dar intră în cală, trebuie să te așezi conștiincios la banda cu bagajele pline cu de toate, fără restricții. Adică, tu mergi cu el până la intrarea în avion, dar dacă-l vrei înapoi îl primești numai de pe bandă, nu ți-l mai dă nimeni de unde l-ai lăsat. Același timp pierdut, fără bunurile tale esențiale.

Abia atunci am înțeles de ce majoritatea călătorilor aveau rucsace de parcă plecau toți la munte, în loc de trolere, așa cum văzut de multe ori prin aeroport. Căci numai trolerele merg în cală, rucsacii au prioritate la îmbarcare.

În avion, o mare de oameni. Multă lume merge în Belgia, nu aș fi spus. Între scaunul tău și cel din față nici picioarele nu-ți intră. Nu poți să ți le scoți afară pe culoar, deoarece căruțul stewardesei are dimensiunile perfect calculate să intre exact printre culoare și să ia în răspăr orice milimetru de picior sau braț care ar putea sa-i stea în cale. Spațiul este limitat la maxim. Toaletele arată ca după un zbor cu vreo 300 de oameni la bord, și e doar una funcțională în spate și alta în față. Un fel de tren zburător, categorie românească, clasa a IIa.

Le-am compătimit pe mamele cu copii la ele.

Aș fi dormit un pic, dar nici nu ai unde să-ți pui capul pe scaun. Îți alunecă în toate părțile dacă nu ai mușchiul de la gât foarte bine dezvoltat. Abia acum am înțeles filmele alea când te trezești cu capul vecinului pe umărul tău. Alea sunt filmate în avioane low cost, cu siguranță, e singura variantă de a dormi pe scaun.

Acuma, una peste alta, important este că am aterizat cu bine. Din trei mișcări eram deja pe pământ. Încă mai îmi căutam stomacul pe sub scaun și aerul pierdut undeva printre bronhii și laringe, doamna din fața mea își făcea cruce, niște copii urlau în spate. Pilotul se grăbea, a băgat a șasea, a depășit toți norii și curenții de aer rece într-o secundă și din trei mișcări (cam bruște, dar cine sunt eu să comentez?) eram deja pe pământ.

Doamne iartă și păzește, cred că și cu parașuta aterizam mai lin.

Oamenii au început să aplaude, sigur de bucurie că încă mai sunt în viață.

Ochii mi s-au fixat pe fotografia din fața mea.

Îmi dau seama ce departe de adevăr sunt aceste poze. În caz de orice, șansele să supraviețuiești sunt minime. Când mai ai tu timp să-ți pui vesta, apoi copilului, apoi să mergi pe coate, pe sub scaune……dacă noi la o mișcare mai bruscă am început să ne pierdem cu firea. Plus că m-am tot uitat pe sus unde ar putea fi puse aceste veste și tot nu am înțeles dacă trebuie să trag de vreun sertar sau e pe undeva în spatele butoanelor de chemare a însoțitorilor de bord.

La ieșirea din aeroport niște oameni cu mitraliere te măsoară prietenește din cap până-n picioare.

Îi ia aleatoriu pe unii și le verifică mâinile cu nișe hârtie specială.

Ghici pe cine l-a ales din rândul meu? La cât mi-a priit drumul, cred că se vedea lesne pe faţa mea bucuria de a ajunge la destinație.

Bienvenue Belgique! Je t’ aime, mais je préfère revenir a ma maison!(google translate, am mai aplicat corespunzător genul substantivelor din clasa a IIIa cred, dar prea multă franceză nu mi-a mai rămas în memorie, iar flamandă nici atât nu știu).