Urcușuri și coborâșuri în destinul unei mame

Acum ceva mult timp în urmă, apăruse pe Facebook o fotografie cu mâna unui blogger înțepată de o branulă. Din comentarii se înțelegea că ajunsese acolo din cauza extenuării. Mi-a rămas mult timp imaginea aceea în minte și întrebarea: oare merită? Acesta să fie efortul suprem pentru a ajunge pe culmile succesului? Oare cum ajungi să te uiți pe tine, în detrimentul obiectivelor împinse-n sus, cu sârguință și hotărâre?

Am fost mereu adepta echilibrului, iar abuzurile de orice tip mă neliniștesc.

De când mă știu să exist pe planeta aceasta, îmi amintesc să fiu mereu sănătoasă. Nu am lipsit niciodată de la școală, pe motiv de boală cu atât mai puțin, și până și vărsat de vânt am făcut în vacanța de primăvară, într-a patra. Clar, nenoroc!

Iar până să intru în ultima lună de sarcină, nici nu știam cum e să fii în concediu medical și să stai acasă.

Astfel, relația mea cu sănătatea a fost dintr-acelea fericite. Am și încercat să o mențin constant bună: mănânc doar ce-mi place, la ore relativ corecte, combin corect ingredientele, am câte un ceai pentru orișice, nu iau medicamente (decât dacă am nevoie și doar la sfatul medicului, dar prefer să evit), iar vitamine doar pe unele pe care le găsesc la un anumit plafar.

Da, mă declar norocoasă!

Acum două seri, mă întorceam târziu acasă de la birou. Mai avusesem ceva urgent de terminat pentru o întâlnire de a doua zi cu un client. Am văzut 2 accidente, multe mașini de poliție și vreo 3 ambulanțe.

Am ajuns acasă. Nu am rezistat și am mai deschis laptopul pentru câteva minute. Am corectat articolul cu bateria, am recitit și cu părere de rău am închis totul și m-am culcat. Mă simțeam extenuată după doar 5 ore de somn cu o seară înainte și totuși, timpul meu? Renunț la timpul meu pentru o oră în plus de somn….

Urma ca la mai puțin de 2 ore să văd o a patra ambulanță în acea noapte, în fața casei mele.

O știți pe aia cu – mie nu are cum să mi se întâmple? Deci, chiar nu avea cum să mi se întâmple și totuși: m-a luat amețeala, nu mai aveam aer, nu mă puteam susține în picioare, totul se învârtea cu mine, corpul îmi era amorțit. Nu mă puteam gândi decât la faptul că dimineață nu o să fiu în stare să ajung la întâlnirea cu clientul și nu o să am cum să-l anunț. Apoi, cine o să-l ducă pe Andre la fotbal, cum o să mă descurc cu masa de prânz și cu copiii, toată ziua? Parcă și pe la 13.00 aveam ceva stabilit…..

Și articolul meu pe blog…..? Când?

Mi s-a rupt filmul. Un domn drăguț mă întreba tot felul de lucruri și cu o seringă îmi băga lichide transparente în branulă. Am adormit.

Și o mai știți pe aia cu – oare, ce-o să faci tu fără mine? Ei bine, or să facă foarte bine.

Când m-am trezit, la 11. 30 – copiii construiau castele din piese de lemn, Andre deja fusese la fotbal, mâncaseră, Cris a rămas acasă și a informat pe toată lumea că nu mai ajung la nici o întâlnire. Aveam liber să dorm.

Totul era sub control.

Mi-am făcut o cafea, m-am așezat la masă și i-am privit minute în șir, jucându-se.

M-am uitat la mâna mea. Din toată povestea de azi noapte a rămas o singură înțepătură.

M-a cuprins un sentiment de împlinire. Lucrurile au rezolvare și fără mine.

Apoi, acea întrebare obsedantă mi-a reapărut în minte: oare, merită?

– Orice merită, am răspuns hotărât, ca într-un dialog mut cu conștiința. Merită, atâta timp să nu uiți măsura lucrurilor.

Să faci ceea ce oferă cu adevărat valoare timpului tău! Să prioritizezi corect, să oferi timpul tău acolo unde merită și unde este cu adevărat nevoie, unde ești cu adevărat apreciat și valorizat.