Ziua în care m-am îndrăgostit de mine

Nu cred să existe carte de parenting, de viață sănătoasă, de împlinire în familie, de îmbunătățire a vieții de cuplu și tot ce ține de dezvoltare personală să nu se amintească măcar într-un paragraf de:

– plimbă-te pe străzi

– miroase o floare

– atinge o frunză

– respiră natura

– privește un răsărit

– simte pământul cu picioarele goale

– deconectează-te de rutină

Sună bine, când stai pe canapea și în 10 minute trebuie să te duci să iei copiii de la școală.

Sună și mai bine când ai de terminat un proiect care va asigura traiul familiei pentru următoarele luni, iar tu de 3 nopți abia reușești să adormi între muci și tuse.

Nu e că nu cred, doar că nu pot

N-am fost niciodată prea conectată cu natura. Nici nu aș fi avut cum. Sunt agitată și grăbită, iar ea este atât de liniștită și calmă. Exact ca soțul meu, doar că în cazul nostru cineva a trebuit să facă primul pas.

N-am înțeles niciodată răsăritul când el prevestea o nouă zi grea de școală și mai apoi, de serviciu.

N-am înțeles marea, când ea aducea doar prietenii de-o vară și discuții efemere.

Mi s-a părut mereu că a te conecta cu natura e un exercițiu greu de conectare cu tine însuți în primul rând, de acceptare a ta așa cum ești, de a atinge un nivel 0 (zero) și de a o lua de la capăt cu forțe noi.

Orice zi poate fi acea zi

Azi mi-am lăsat mașina la service. M-am trezit de dimineață, am căutat în disperare un rucsac, m-am îmbrăcat comod, mi-am făcut pachetul și-am luat-o pe jos vreo câțiva km buni până în parc, unde avea să fie biroul meu de lucru.

N-am știut să-mi doresc o dimineață doar pentru mine, în aer de primăvară, să mă bucur de mine până la ultima celulă.

Dar am primit-o pachet, de la cineva care mă iubește cu siguranță foarte mult.

Pentru prima dată m-am plimbat pe străzi, la 9 dimineața, zâmbind și fredonând o muzică dată la maxim în căști.

Am observat bătrânii urcând în autobuz, tineri grăbindu-se spre metrou, copiii trăgându-și părinții spre parc, bunici pe bănci, oamenii străzii mirosind urât, aerul primăvăratec aducând speranță.

Ca o lume paralelă, în care unii aleargă spre a-și duce la bun sfârșit responsabilitățile de angajat, șef, părinte sau bunic și alții, complet dezlipiți de realitate, în acord cu frunzele și primăvara.

Cum mai e pe la tine în suflet?

– Tu trăiești? m-a întrebat cineva.

Eram într-o perioadă tare aglomerată. Ca oricare altă perioadă, din oricare alt moment din viața mea.

– Supraviețuiesc, i-am răspuns.

Și mi-am promis atunci, mie, că-mi voi face timp să și trăiesc.

Au trecut 365 de zile de-atunci și încă nu m-am oprit să respir natura. N-am privit cerul albastru, nu m-am ”golit” de gânduri și de griji.

N-am stat cu mine, așa cum stai cu un prieten la cafea.

Astăzi nu mai sunt cea de ieri

De azi, în agenda mea a apărut o zi pe lună în care voi merge în natură să mă reîndrăgostesc de mine. Mă voi asculta, îmi voi căuta gândurile ascunse, îmi voi vorbi și mă voi iubi.

”O zi în parc cu mine”.

Sursa foto