2020, du-te, învârtindu-te!
Trag după mine anul acesta de parcă aș fi evadat de la carceră cu tot cu bolovanii legați de picior după mine. Fiecare mișcare mi se pare greoaie, fiecare clipă neinspirată, îmbrac în fiecare zi costumul de în dungi și mă pregătesc pentru stat în casă, făcut mâncare și scris 3 emailuri. Mereu la masa de la bucătărie, stabilind mereu programul de ecrane copiilor și ei, la rândul lor, plictisiți și fără chef de program.
De câte ori intru într-un magazin, admir fiecare produs de pe raft, citesc toate etichetele pentru că nu știu când mă mai prinde Dumnezeu singură, data viitoare.
Acum două zile am plecat la bancă să semnez niște acte și-am stat 30 de minute parcată pe trotuar privind în zare mașinile de pe bulevard. Aveam atâta nevoie să văd altceva decât casă, să aud altceva decât propria-mi voce chemând copiii la masă, rugându-i mii de lucruri continuu, explicându-le zeci de lucruri, citind și corectând teme.
Fiecare zi e la fel ca ziua de ieri, ca ziua de alaltăieri, ca ziua de răsalaltăieri, ca toate zilele de acum aproape 3 luni. Iar la răsărit nu se vede decât o altă zi ca dea de ieri, ca cea de alaltăieri, ca cea de răsalaltăieri, o altă zi ca oricare altă zi din ultimele aproape 3 luni.
Azi m-am bucurat de 3 perdele spălate și 3 draperii. Atâta bucurie mi-a mai rămas în prag de Crăciun, că am făcut curat în sufragerie. Mai am de aspirat, de șters praful în dormitoare dar cred că iau o pauză că mi-e teamă că nu mai pot duce atâta împlinire în spinare.
Cică ar trebui să ne bucurăm de lucrurile mici, așa spune lumea, ei bine, asta am făcut, m-am bucurat de perdele curate și de 3 pagini citite dintr-o carte, dar tot m-a prins azi noapte ora 2 ca să mă pot bucura pe deplin de mine cu capul meu. Lucrurile mele mici or fi poate mari, dar nimic nu mă încântă mai mult decât să stau cu mine. În liniște. Să mă aud.
Sunt solitară, poate de la spiritul bacovian vecin cu blocul meu mi se trage, dar nimic nu prețuiesc mai mult cum e singurătatea. Și mi-e dor de ea ca nimănui!
Ascultam zilele trecute un interviu cu Isabel Allende luat de Andreea Esca unde o întrebă cum a fost anul acesta pentru ea. La care scriitoarea răspunde că datorită pandemiei și statului în casă a reușit să scrie 2 cărți și că îi este mai bine pentru că înainte fiecare voia câte ceva de la ea și de multe ori, fără să vrea, era sustrasă de la obiectivul propus.
Ah, cum m-a lovit răspunsul ăsta-n inimă! Cum a întors cuțitul în rană și cum mi-a servit o lecție peste ochi de toată frumusețea.
Viața nu e ușoară sau grea, viața e cum ne raportăm noi la ea.
Citeam zilele acestea în ”Închisoarea îngerilor” de Stephen King cum unui pușcăriaș după 27 de ani de închisoare, odată ieșit în societate îi vine să folosească toaleta la ”și douăzeci și cinci” așa cum avea pauză la spălătoria din penitenciar și continuă să ceară voie șefului ca să o poată folosi. Iar de multe ori se gândește să fure ceva, orice, numai să intre din nou acolo de unde a venit, unde este familiarizat cu locurile și oamenii și unde nimic nu-i mai creează nici o stare de nesiguranță și anxietate. Lumea reală pare absurdă și ciudată, pe când cea din închisoare normală și liniștită.
Iar pe de altă parte, există această categorie de oameni, mai puțini, care sunt eliberați sau evadează după mai bine de 20 de ani care au nevoie de foarte puțin ca să revină de unde au plecat înainte să fie închiși. Nu s-au acomodat niciodată acelei lumi și-au trăit mereu cu speranța că vor ieși sub o formă sau alta din mlaștină.
Toți părem că vedem partea bună a lucrurilor, brazi, cadouri și Moș Crăciun, dar în realitate, doar unii s-au acomodat.
Copiii vor școală fizică, iar mamele lor nu-și doresc de Crăciun decât să-și bea cafeaua singură!
***Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.
