Coronița ce n-a fost făcută niciodată
Am puține subiecte despre care îmi vine greu să scriu.
Cred că orele de terapie, vorbitul singură în oglindă, berea rece din frigider, prietenele mele care mă ascultă mereu când le sun, sora care este izvor neîntrerupt de încurajare, cireșele și pepenele roșu m-au ajutat să trec peste anumite văgăuni din viața mea.
Au mai rămas câteva. Iar una dintre ele este școala.
Copil de mențiune
Fiecare moment în care-mi amintesc de școală, îmi dă fiori reci pe șira spinării. Simt mirosul de dimineață cu care mă întâmpina clasa, un miros închis de praf și clor care încă mă mai sperie uneori. Îmi văd colegii zâmbind, făcând glume, iar eu stau ca stana de piatră în bancă. Nu pot vorbi, sunt paralizată complet.
Am fost mereu copil de mențiune. Eu cred c-aș fi putut mai mult că altfel nu văd rostul să stau să-mi tocesc creierii cu toate materiile alea pe care nu le înțelegeam. Am fost mereu ambițioasă. Am plâns mult, m-am revoltat, am scris și-am luat-o de la capăt. Problema majoră e că intram în blocaj. Mă întreba lecția iar eu nu-mi mai aminteam nimic.
O singură dată am luat premiu. Nu mai știu când, nu mai știu de care. Îmi amintesc vag bucuria mamei și nu înțelegeam cum eu, copil de mențiune, aș fi putut să iau premiu.
Nici mie și nici doamnei învățătoare nu ne era clar. Pentru că atunci când m-a strigat, s-a uitat lung la mine și și-a zis ca sieși:
– Cred c-am greșit aici.
Acum, după 30 de ani, mă uit în urmă și nu pot să mă bucur decât de-atât:
Ce bine că nu era Facebook pe-atunci
Cum ar fi fost să vadă dincolo de clasă și de părinții colegilor mei, toată școala, tot orașul, toată țara, toată lumea, poza celorlalți cu premiu și poza mea, din spate, rândul proștilor, cu mențiune.
Aș fi murit de două ori!
Psihologii spun că abia la 10-12 ani, copilul are capacitatea de a-și gestiona corect eșecurile. Adică printr-a cincea. Până atunci, copilul simte nevoia să fie văzut, apreciat și încurajat pentru ca mai târziu să poată ieși din mulțime.
Orice eșec la vârste mici e similar cu ”pe mine nu mă iubește”, ”nu sunt bun”, ”nu mă place”, ”nu sunt acceptat”, ”e ceva în neregulă cu mine”.
Weekendul trecut am participat la Zurlandia. La final de festival, mi-am întrebat copiii:
– Ce v-a plăcut cel mai mult în aceste două zile?
M-aș fi așteptat să-mi spună de Fetița Zurli, de trambuline, de înghețată. Știți care a fost răspunsul lor?
– Că am câștigat jocul ”Hai la masă”.
Adică – ”sunt bun, sunt potrivit, știu, sunt acceptat așa cum sunt”.
Coronițele sunt despre cadre didactice
Am purtat de curând o discuție cu o prietenă care are copilul la o școală de stat. Fetița ei, până în ziua premierii nu știa dacă va lua sau nu coroniță. Nici n-a putut dormi de stres. Mama ei i-a repetat toată ziua că orice premiu, mențiune ar lua rămâne același copil minunat care termină clasa a III-a.
Norocul a fost ca ea să primească coroniță, ghinionul altei colege de a nu primi. A plâns mult acea fetiță, pentru că toți luaseră și numai ea, nu. Oare cum se simțea?
Când a fost dezbătută problema la nivel de părinte-învățător, situația a fost foarte clară: coronița contopește rezultatele cadrului didactic din anul încheiat.
Câți copii cu 10 pe linie aveți? 10 din 20? Sunteți un învățător foarte bun. Felicitări!
Pentru că un copil poate primi în orice alt fel aprecierea că este un elev bun, dar coronița, ah, coronița numai un sistem învechit se mai poate folosi de ea pentru un punctaj mai bun în portofoliu la învățător. Sau pentru propriul orgoliu.
Și un învățător poate primi diferit aprecierea. Am văzut de curând tot pe Facebook cum elevii unei clase îi scriau scrisori de mulțumire doamnei învățătoare: ce-au învățat de la ea, cum s-au simțit.
Mi se pare cu totul și cu totul altă poveste despre școală, apreciere și mulțumire.
Cred în competiție și în rezultate muncite
Nu blamez fotografiile care-mi apar în Facebook cu copii purtând coronițe. Sunt mamă și chiar dacă nu am copilul la o școală cu coronițe, împărtășesc sentimentul de mândrie a fiecărei mame dintre noi.
Cred în competiție și cred că cel mai bun merită să câștige. Doar că, vedeți voi, munca asta are diverse forme.
În primii ani de copilărie, munca se face la nivel emoțional prin încurajare, apreciere și oferirea de încredere în forțele proprii. Nu arunci un copil în lupta competiției fără arme.
Apoi, peste ani, în adolescență, când am făurit unelte potrivite, mergem la luptă. Cunoaștem drumul, ne știm ”inamicii”, avem gloanțe pe măsură.
Și cu siguranță vor fi învingători!
Am fost copil de mențiune. Acum, sunt premianta clasei în fiecare zi. Pentru că ambiția nu m-a părăsit niciodată și știu, acum, adult fiind, că nimic nu e mai important decât să faci ceea ce îți place.
Sursa foto
Foarte trist…
Stiu o invatatoare care a dat coronite tuturor elevilor. E mai corect asa.
Fetita mea va incepe scoala anul acesta si imi e teama sa nu ii transmit parerile mele despre scoala. Si eu am aceleasi sentimente cand ma gandesc la acei ani.
Cu siguranta, intrebarea principala va fi: Cum te-ai distrat azi?
E mult mai important decat: Ce teme ai? Sau „preferata” mea: Cat a luat X?