Cum aducem liniște în relația dintre frați

Într-un complex de situații, acum mai bine de o săptămână, Beti a decis să plece în vacanță la bunica, la mama mea, împreună cu verișoarele ei.

Sau altfel spus, cum s-a făcut liniște la noi în casă.

Și nici pe departe că ar fi Beti gălăgioasă sau ar vorbi ea tare în timp ce frate-su e un îngeraș, ci, luați separat sunt doi îngerași cuminți și ascultători, împreună, însă, dărâmă casa. Pe cât de mult se joace împreună, pe atât de mult se contrează împreună.

Vrea unul o jucărie, sigur o vrea și celălalt în același timp. Ceea ce nu se aplică la a alege același film împreună. Treaba asta cu: haideți să vedem un film în familie este mai rău ca lansarea rachetelor în spațiu.

Unul vrea cu lego, eroi și dinozauri, celălalt cu prințese și dans.

Îmi cere unul clătite, celălalt vrea biscuiți. Unul vrea în parc, celălalt acasă. Unul vrea Fortnite, celălalt Just Dance. Toate în același timp.

Unul vrea spaghetti cu carne, altul vrea fusilli cu carne.

Unul vrea să joace cu mine Catan, celălalt Piramida alimentelor.

Sunt extrem de recunoscătoare pentru că am doi copii care știu exact ce vor, nu e de mirare fiind amândoi în zodii de foc (berbec și săgetător), noroc că nu e unul dintre noi leu că plecam toți pe cărări pustii, dar uneori este foarte provocator să reușesc să fac pace și nici unul să nu se supere, renunțând în favoarea celuilalt.

Iar cu câteva zile înainte să plece Beti la bunica, poate și pe fondul că se termina școala și toată lumea era obosită, parcă cu atât mai mult se provocau și se certau între ei.

A fost semn clar că e momentul să separăm pisicile mieunătoare între ele.

Cum probabil vă imaginați, principiul: mai greu e fără copii acasă nu se mai aplică de la o vârstă încolo.

Asta se întâmplă când copiii sunt mici, și pleacă toți la bunica, iar mama rămâne brusc singură acasă cu toate lucrurile alea pe care nu apucă niciodată să le facă, iar acum tot nu va apuca să le facă luată de valul entuziasmului că-și poate auzi gândurile fără să se închidă singură în baie. Nu mai are cui găti la oră fixă, nu mai are cui citi povestea de noapte bună, aceeași poveste de 3453 ori, nu mai are pentru cine se trezi noaptea, nu mai are pe cine legăna, practic este ea cu ea și încă nu știe cum să abordeze situația aceasta complet nouă.

Da, e mai greu fără copii acasă, dar e și bine dacă stai să te gândești că e cel mai bun moment să te reconectezi fix cu….TINE!

Însă, peste câțiva ani, povestea se schimbă. Mai ales pentru copiii de vârstă apropiată care practic au crescut împreună, în aceeași generație și care au mereu ceva de împărțit aduc o gură de aer proaspătă când stau pentru o perioadă separați.

Și nu e vorba despre mine că am avut eu mai mult timp de mers la coafor sau de băut prosecco cu fetele. Nici pe departe, timpul meu este același, doar cu mai puțină liniște în casă!

În schimb, copilul cel mare, rămas după foarte, foarte mult timp singur acasă numai cu părinții, nici nu-mi amintesc de fapt dacă a stat vreodată singur cu noi de când s-a născut sora lui, s-a reconectat cu el.

Am avut șansa pentru prima dată în viață să văd în el o cu totul altă fațetă, pe care nu o cunoșteam. Cel puțin nu la nivel conștient.

Andre este un copil liniștit de la natură. Dar de când a rămas singur, și-a organizat programul zilnic, a început să asculte muzică în camera lui, să facă curat în casă mult peste cât făcea cu sora lui pentru că ”ea nu face cât fac eu, ea de ce nu face și eu de ce să fac, etc”, să descopere în el lucruri care îi fac plăcere pentru că nu mai e nimeni cu care să se compare, cu care să fie în competiție, să citească pentru că locul acela care îi place de pe canapea nu e niciodată ocupat de sora lui și nu e nimeni care să-l scoată din modul lui de relaxare și de conectare cu sine.

Zilele trecute la cină, mi-a spus:

– Mami, vezi câte pot vorbi și eu la masă?

– Cum așa, Andre, tu mereu poți vorbi la masă.

– Dar când e Beti vorbește numai ea.

Din perspectiva mea de mamă, eu nu cred că doar Beti vorbește la masă. Chiar facem cu rândul ca să spună fiecare câte ceva, să se simtă ascultat. Dar e percepția lui de copil mai tăcut și iată, cu ocazia aceasta de a rămâne singur am avut ocazia să clarificăm și acest aspect.

Exact așa cum și noi avem nevoie uneori să ne conectăm singuri și plecăm în vacanțe, sau măcar ar fi indicat să o facem, fără soțul/ soția, așa au nevoie și copiii noștri să se conecteze cu el fără prezența continuă a fratelui sau a sorei.

Nu că acesta nu ar avea rolul lui în dezvoltarea lui, dar uneori avem nevoie să stăm cu noi, să ne ascultăm, să descoperim ce ne place NOUĂ cu adevărat și nu ce ne-ar plăcea să facem ca să-l provocăm pe cel de lângă noi, să-l enervăm ca să fie distracția mai mare și atenția asupra noastră mai puternică.

Copilul meu cel mare s-a reidentificat cu rolul lui de primul născut, rol pe care nu-mi amintesc să-l fi utilizat vreodată până acum. Atenția a fost doar asupra lui, nevoile lui ascultate de prima dată, auzit de prima dată, văzut de prima dată fără nimeni în jur care să-i obtureze prezența.

Pentru mine a fost o lecție de viață de a înțelege mai bine nevoile copiilor mei, atât ale celui mare de atenție supremă, cât și a celei mici de a sta cu verișoarele și de a experimenta dorul și sunt recunoscătoare că trăim anii în care putem să ne trimitem copiii în tabere, separat, ca să ne putem conecta și să se poată conecta mai bine la ei înșiși.

Acum a fost rândul lui Andre să (re)experimenteze rolul de copil singur la părinți, în august va fi rândul lui Beti când el va pleca în cantonament, iar eu voi rămâne cu ea singură acasă.

În dimineața zilei în care urma să vină Beti acasă, mi-a spus Andre:

– Mami, am o veste bună și una rea, cu care vrei să încep?

– Cu aia rea!

– Am terminat fișele la mate de vacanță și nu vreau să le fac pe alea la română că nu-mi place.

– Iar vestea bună?

– Vine Beti acasă!

Și nu e zi să nu mă minunez, ce viață fantastică trăim alături de copiii noștri! Și câte lecții ne putem lua din ea!

Sursa foto

* Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.

** Cutia Pandorei, mi-am imaginat acest joc ca un prieten pe care nu îl avem lângă noi în momentul acela când ne-am dori, când am avea nevoie, să încurajeze femeile să se întâlnească mai des și să se ventileze, să aducă o vorbă bună în cuplu atunci când credem că nimic nu se mai poate face, să zâmbim și să ne amintim că nu suntem niciodată singure!