Cum facem față presiunii sociale când vine vorba de copii
Pregăteam zilele acestea o discuție despre educația financiară și mi s-a pus întrebarea: cum fac eu față presiunii sociale atunci când vine copilul acasă și cere și el telefon ca al colegului sau o jucărie așa cum a văzut în parc?
Problema e complexă și nu pentru că ar fi greu de gestionat, ci pentru că în spatele unui răspuns clar stă un întreg proces de educație și de parenting, dar și de cuplu și financiară.
Așa cum cred că toate provocările ce ne apar în cale sunt lecții pentru dezvoltarea noastră ulterioară, cred că presiunea socială face parte din viața noastră și pe cât de stresantă și frustrantă este, pe atât ne ajută să ne identificăm propriile temeri și să ni le depășim.
Presiunea socială ne ajută să ne clarificăm locul în viața noastră și rolul pe care îl jucăm.
Cine sunt eu în relație cu nevoia copilului meu de a avea telefon ca al colegului? Părintele sau copilul care nu a avut telefon nici el la vârsta lui?
Unde sunt eu în această relație? Sunt în jumătatea mea de relație, de părinte care știe că telefonul acela nu îi este de folos acum? Sau nu am capacitatea financiară să i-l cumpăr? Sau mai are unul și îi este suficient acesta?
V-am povestit zilele trecute că de 1 iunie le-am pregătit copiilor o caracatiță la cuptor în stilul portughez, un meniu care ne place tuturora și de care ne-am bucurat până acum doar în vacanță în Portugalia. Anul acesta m-am decis să le fac această surpriză copiilor, mai ales că ploua afară și toate planurile se dăduseră peste cap. Le-am cumpărat și niște macarons, preferatele familiei, iar surpriza a fost pe deplin aplaudată!
Următoarea zi, însă, a venit Andre de la școală și mi-a spus:
– Mami, trebuia să ne iei și nouă niște jucării de 1 iunie că așa fac toți părinții.
– Cum așa? Eu de 1 iunie nu primeam jucării, îi spun eu.
– Păi, tu, nu, dar eu de câte ori spun că am primit de 1 iunie o caracatiță copiii râd de mine. Iar ei au primit o grămadă de jucării.
Sunt convinsă că nici unui părinte nu-i place să râdă cineva de copilul lor și oricine s-ar fi simțit frustrat.
Realitatea însă e că oricând se va găsi cineva să râdă de copilul nostru! Iar mai mult decât atât, nu vom fi mereu în preajma lui să-l protejăm. Datoria noastră de părinte, deci locul și rolul nostru, este să-l învățăm să se protejeze singur. Să facă față frustrării, temerii și să fie convins că ceea ce se întâmplă în familia lui e drumul corect pentru el, nu pentru colegi sau vecini. Pentru el. Locul și rolul lui în povestea lui.
Probabil vă întrebați cum am abordat situația cu Andre.
Am chemat-o și pe sora lui mai mică să asiste la discuție și l-am întrebat:
– Cum te-au făcut să te simți copiii care au râs de tine?
– Rău.
– Dar tu cum te-ai simțit când am petrecut timp împreună de 1 iunie?
– Foarte bine!
– Și din cele două, ce contează cu adevărat pentru tine? Ce e mai important pentru tine?
– Timpul împreună.
– Cei care au râs de tine nu știu cum te-ai simțit tu cu adevărat în familie, ei nu au trăit experiența ta și atunci nu știu cum să reacționeze altfel, decât să râdă. Nu e greșit, dar tu trebuie să știi că ce contează cu adevărat e ceea ce te face să te simți bine. Da, e diferit să primești timp împreună în loc de jucării, dar e ceea ce contează pentru noi, pentru familia noastră, e starea care nouă ne aduce fericire. Iar tu asta să cauți mereu în viață. Oamenii care îți aduc această stare de fericire!
– Iar acum, vreau să vă gândiți amândoi foarte bine, am continuat eu, și să-mi spuneți dacă există vreun lucru, vreo jucărie pe care ați fi vrut să o primiți și care credeți că v-ar fi făcut mai fericiți decât sunteți acum.
Amândoi au răspuns că ei sunt fericiți așa cum sunt acum.
Nu am fost surprinză de răspuns, pentru că intenția cu care le ofer lucruri copiilor este fără teama că nu e suficient, ci din contră, că este în direcția echilibrului și a răspunsului la o nevoie, și mai apoi, a dorinței.
Energia cu care ofer lucruri este din bucurie și încredere că e suficient și nu din a fi ca cel de lângă mine!
Nu e că nu putem sau nu vrem mai mult, ci pentru că fericirea stă într-un măr proaspăt cules din copac, într-o partidă de bătaie cu perne, într-o baie împreună în cadă, în a mânca o înghețată cu 3 cupe în parc. Într-o caracatiță așa cum am mâncat-o pe plajă, în Portugalia, vara trecută.
Dacă ar fi răspuns că da, că există această jucărie spectaculoasă care i-ar fi făcut mai fericiți, aș fi primit cu drag și deschidere răspunsul. Pentru că acesta mă ajută să mă întreb: ce are jucăria aceea atât de special?
Mă ajută să identific ce anume le lipsește emoțional copiilor mei și cum pot umple acest gol în familie.
Presiunea socială este la bază despre a ne asuma propriile valori, principii și reguli în familie, de a adera împreună la ele, de a ne recunoaște minusurile și de a fi deschiși mereu la auto dezvoltare.
A avea curaj și încredere în propriul drum!
* Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.
** Cutia Pandorei, mi-am imaginat acest joc ca un prieten pe care nu îl avem lângă noi în momentul acela când ne-am dori, când am avea nevoie, să încurajeze femeile să se întâlnească mai des și să se ventileze, să aducă o vorbă bună în cuplu atunci când credem că nimic nu se mai poate face, să zâmbim și să ne amintim că nu suntem niciodată singure!