Cum m-am lăsat de țipat la copii și-am început să fiu fericită

Întotdeauna m-au inspirat oamenii. Scriitori precum Ernesto Sabado sau Elizabeth Gilbert, oameni minunați ca sora mea, prietena cu 6 copii și cealaltă prietenă cu 7, Otilia Mantelers, Oana Moraru, Virgiliu Gheorghe, vecina de peste drum, copilul din parc, casierul de la Carrefour sau educatoarele de la grădinița copiilor mei. Și câți alții.

Săptămâna aceasta am fost singură cu copiii acasă. Mare schimbare nu a fost, dat fiind că soțul meu ajunge acasă pe la 7-8 seara și până la 9 când culcăm copiii mai e foarte puțin timp de petrecut împreună. Cu toate astea, lipsa a fost greu de suportat. Nu am mai fost motivată să fac nimic prin casă, nu am mai avut cui să-i povestesc lucrurile care mă frământă, nu am mai avut cu cine râde, nu a mai avut cine să mă scoată din bucla mea – vedem și noi un film? -, nu a mai avut cu cine să împart responsabilitatea de a da baie la copii și de a-i culca, nu am mai avut cu cine lua prânzul sau cina, nu am mai avut pe cine suna pentru a cere ajutor – chiar dacă rareori răspunde, am pe cine suna totuși. Săptămâna asta am fost chiar singură.

În lipsa acestora și în fuga continuă spre perfecționism, cu frica de a eșua mereu în coaste, cu teama de a nu reuși, împinsă de nevoia de demonstra constant că POT, că ȘI EU POT, m-am pierdut cu totul.

Am dormit câte 4 ore pe noapte, nu am mâncat aproape nimic, am supraviețuit cu magneziu la pumn, am făcut sute de km printre toate punctele cardinale ale orașului, am condus extrem de prost – cred că nu m-a claxonat atâta lume de când am carnet, joi am început să plâng la ghișeu la Engie România, după ce am zâmbit frumos la o emisiune pe TVR1 și unde am dat TOT din mine, azi mi-am scăpat mașina din frână în cel din fața mea, așteptând la semafor, iar acum 3 zile aproape că am adormit cu capul pe tastatură scriind la un articol. Care nici mare lucru n-a ieșit, nici nu ar fi avut cum, la modul cum mă afișam.

Reflectând acum, uitându-mă în urmă, singurul lucru de care mă simt mândră este faptul că nu am (mai) țipat la copii.

Aș fi putut eu să citesc încă vreo câteva zeci de cărți și sute de articole pe această temă, să mă mai duc la nu știu câte întâlniri cu psihologul și probabil tot nu m-aș fi putut schimba atât de rapid dacă nu l-aș fi auzit aproape în fiecare zi pe Andre spunându-mi cât îi este de dragă doamna lui de la grădiniță. Îmi vorbește mereu de ea, îmi povestește acasă toate discuțiile, toate lecțiile și tot ce-l învață nou.

Și m-am întrebat și eu, mai ales că pentru Andre este a patra educatoare de până acum, ce are această doamnă în mod special de vorbește întruna despre ea.

Știți ce mi-a spus?

Doamna nu țipă niciodată. E doamna mea preferată.

Atunci, mi-am amintit de acea dată când am ridicat vocea și el mi-a spus:

– Mami, te rog să iei o pastilă și să te transformi într-o mamă bună.

M-am simțit ultimul om.

Am simțit că tot ceea ce fac pentru ei, și cred că fac multe, și depun mult efort și mă străduiesc, și mă controlez, mă duc la terapie, citesc, studiez, mă analizez, mă frământ, încerc să scot ce-i mai bun din mine ca să pot să-i educ așa cum merită orice copil, devine totul egal cu ZERO atunci când țip. Mai mult, am simțit că tot ceea ce facem noi ca familie se năruie atunci când țip. Tot efortul nostru se anulează în momentul în care țip.

Când mi-a spus Andre că doamna lui educatoare este cea mai bună pentru că nu țipă, m-a luat sentimentul acela că altul poate și eu, cu proprii mei copii, nu pot. Pentru că dacă am o responsabilitate pe planeta asta de la care nu vreau și nu pot să abdic este aceea de a-mi crește și educa responsabil copiii. Emoțional am nevoie să-mi demonstrez că pot multe, dar rațional e doar una – aceea de a pune baze corecte la dezvoltarea copiilor mei, de a-i ajuta să devina adulți responsabili. Ca părinte asta-i principala responsabilitate.

Într-o dimineață, când duceam copiii la grădiniță, doamna lui educatoare își aștepta copiii în pragul clasei, zâmbind.

M-am oprit și i-am spus:

– Să știți că Andre vă iubește tare mult.

Am simțit nevoia să-i confirm sentimentele copilului meu față de ea. Știu că o face să se simtă bine, împlinită, valorizată.

– Cred că mă iubesc că nu țip la ei. Eu nu știu, doamnă, să țip. Eu nu pot să țip la ei. Și să știți că altfel mă ascultă când le vorbesc mai încet. Mă mai supăr pe ei, dar tot noi ne împăcăm. Avem așa, înțelegerile noastre.

Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred. Părea că citesc o carte de dezvoltare emoțională a copilului.

Și eu aș fi vrut să am o doamnă ca ea. Profesori care să explice lecția fără utilizarea pedepsei și a impunerii fricii. Așa, și eu aș vrea să am o mamă care nu țipă, cine n-ar vrea?

Amintindu-mi mereu de aceste cuvinte, de o săptămână m-am străduit să nu mai țip. Și mi-a ieșit incredibil de simplu. Mi-o imaginam pe doamna, calmă, liniștită, și așa cum ea găsește metode să facă 20 de copii să asculte de ea, POT și eu să fac doi copii să asculte de mine. Mai negociem, uneori sunt mai fermă, alteori mă supăr, orice ca să nu mai țip.

Am înlocuit ridicatul vocii cu limite ferme, îmbrățișări de împăcare și multă constanță și asumare în deciziile luate.

Aș vrea să vă spun că e simplu, dar nu e.

Procesele de schimbare fundamentală a modului în care am fost crescuți și educați sunt extrem de dificile. Nu ne putem transforma peste noapte, dar putem să ne impunem ca de mâine să fim 5 minute mai buni cu copiii noștri decât azi.

Nu vom vedea de mâine rezultate și poate nici de poimâine, pe termen lung însă fiți convinși că tocmai ați început să construiți drumul drept către fericirea și împlinirea copilului vostru.

Sursa foto