Nu pot trăi o secundă fără el
Prima dată când l-am lăsat pe Andre singur cu bunicii a fost când acesta avea 9 luni.
Am participat la nunta unui bun prieten de-al nostru în Portugalia, și cum evenimentul a avut loc la vreo 100 km distanță de locația de origine, am decis să îl lăsăm pe Andre acasă cu bunicii.
Motivele au fost multe și diverse: se odihnește mai bine, mănâncă hrană proaspătă, face baie, stă la răcoare în casă și nu în ultimul rând, stăm și noi, părinții, mai relaxați (ceea ce s-a dovedit ulterior, total eronat).
Socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg
Am plecat imediat după prânz, înfruntând o căldură maximă, fără aer condiționat în mașină, noroc că îmi pusesem niște fixativ în păr și nu am ajuns la destinație ca o vrăjitoare din cauza geamurilor din dotare deschise maxim pe autostradă.
La biserică, lume multă, cunoștințe vechi, prieteni și mai vechi și foarte mulți copii.
Subiectu discuțiilor este inevitabil:
– Mănâncă lapte?
– Ce lapte?
– Dar legume?
– Cu ou?
– Ce tip de pește?
– Ce șampon folosești?
– Cum? Nu folosești șervețele umede? Doar apă?
– 4 ore în avion nu e mult?
La un moment dat, Cris se uită la mine și îmi spune:
– Parca îmi pare rău că nu l-am adus și pe Andre.
Eu mă imaginez cu Andre în brațe, trăgându-mă de cercei, de păr, băgându-mi mâinile în ochi, în machiaj. Ca și cum mi-aș justifica alegerea, replic:
– Ah, nu, mai bine că a rămas acasă!
Momentul se termină ca-n filme cu:
– Da, o iau de soție, la bine și la greu.
– Da, îl iau de soț, la bine și la greu.
Apoi ne îndreptăm spre locația petrecerii. Alți 50 km, autostradă, geamuri deschise, eu iar mă bucur că Andre nu e cu noi înfruntând căldura și vântoreala dintre două geamuri deschise.
La restaurant aceeași lume multe, aceeași copii, acum mai mișcători. Mamele revin la aceeași discuție, acum adăugându-se și alergatul după piticot pe spațiul verde și în părculețul pentru copii.
Oare copilul meu ce face acum?
Mi-l imaginam pe Andre dându-se în leagăn, așa cum face el, cu brațele deschise.
Lângă părculeț, intru în dormitorul copiilor, amenajat pentru eveniment. Pătuț lângă pătuț, copii jucându-se în spațiul din interior cu bile și Lego. Mi-l imaginez pe Andre mergând de-a bușilea, râzând la toți din jur.
Apoi, văd spațiul de luat masa. Parcă îl și văd pe Andre luându-și gustarea de iaurt uimind pe toată lumea cât de bine mănâncă. Iar el, din nou, râzând la toți.
Ies afara și văd un tătic dându-și copilașul cu grijă pe tobogan, susținut de umeri. Andre nu s-a dat încă în tobogan. Dacă era cu noi l-as fi dat și eu. Oare i-ar fi plăcut? Oare zâmbea sau se uita speriat?
Văd, mai în zare, un copil adormit în căruț. Mintea îmi fuge la Andre care doarme numai cu măgarul bine strâns la piept.
Trecuseră deja vreo 5 ore de când îl lăsasem în grija bunicilor și deja îl vedeam în jurul meu, în orice secundă, în orice mișcare și gest aș fi făcut.
– Mi-e dor de mor de Andre! m-am trezit spunând ca-n vis.
Cris s-a uitat la mine și mi-a citit privirea.
Am făcut o fotografie cu mirii și am plecat grăbiți spre mașină.
Nu e nimic mai relaxant decât să-ți vezi copilul dormind.
În brațele tale.
Sursă foto: aici
