După o săptămână de stat în casă, ne-am cadorisit cu o ieșire din casă. 2 ore pregătirea. 1 oră ieșirea.
Cu ocazia împlinirii a unei săptămâni de stat în casă, ieri am organizat o ieșire de 15 minute (care s-a transformat într-o oră și 10 minute) la Mănăstirea Cernica, în aer liber.
Era în plan de câteva zile, tot i-am dus cu vorba pe copii, ba era cald dar mi-a fost teamă să-i scot din casă, ba s-a făcut frig și-a plouat, iar ieri, așa frumos s-au aliniat planetele încât am spus:
– Copii, mergem să ne plimbăm!
În 2 secunde erau deja la poartă, așteptându-mă.
Stăm la 3 minute cu mașina de mănăstire, aproape că puteam merge pe jos dacă ar fi existat niște străzi cu asfalt ca într-o capitală europeană.
– Stați un moment, le-am strigat eu. Trebuie să mă duc să mă îmbrac.
Iar ei, sărăcuții, au crezut.
Cât poate dura un moment?
Când n-ai mai ieșit din casă de 7 zile, un moment e o viață de om. Fericire într-un păr făcut cu peria rotativă sau într-o bluză pe care n-ai reușit s-o porți niciodată, într-o pereche de pantofi cu toc sau niște cercei galbeni solari.
– Mamiiiii, unde ești?
– În baie, nu mă deranja că mă pregătesc. Vin imediat.
Cât poate însemna imediat?
Cât să te speli pe dinți 3 minute, așa cum spune medicul, să îți pui crema aia bună cu 20 spf pe care n-ai apucat s-o folosești, să te dai cu fond de ten că e posibil să expire până data viitoare când vei mai ieși din casă, să-ți iei hainele cele mai frumoase și să pui parfumul cel bun, pe care înainte îl foloseai numai când ieșeai la mall cu fetele.
Un “moment”, un “vin imediat” astăzi e reușita supremă din viața unui animal social.
M-am aranjat, m-am parfumat și-am plecat cu copiii la plimbare, 3 minute mai hacana.
Parcul mănăstirii aproape gol. Am salutat de la distanță portarul, el mi-a răspuns fără să miște un deget cu mănuși, iar noi am zbughit-o fericiți.
Copiii au luat-o la vale alergând, trecând pe lângă un cuplu de bunici cu un nepot care s-au ferit, băgându-se unii în alții.
Pentru prima dată m-am simțit ca și cum am fi avut ciumă.
O spaimă elegantă ne definea prezența. Un fel de: ține distanța dar nu te supăra pe mine.
Ne-am oprit la magazinul mănăstirii, unde un alt cuplu se uita pe geam să numere oamenii dinăuntru. Magazinul gol, nici unul.
Au intrat ei, am intrat și noi. Aveau de toate, noi am ieșit cu un borcan de miere. Ne-am continuat drumul fericirii, alergând singuri pe o alee plină altădată de oameni.
– Copii, ce e acolo, în spate? Sunt oameni? Întreb eu, văzând destul de rău la distanță. Nu-mi dau seama dacă sunt copaci, oameni sau e deja cimitirul.
– Sunt cruci, mami, toți cei care au murit de coronavirus.
– Iubire, oamenii aceștia au murit de altceva.
Intrăm în cimitir. Sunt fascinați de cruci și pozele de pe ele.
– Acolo, în groapă, e omul mort?
– Putem să-l vedem?
Nu știu dacă e de la faptul că îmi este foarte frig în hainele mele frumușele de primăvară sau mi s-a luat să aud de atâția morți, dar vreau să plec acasă.
Copiii o iau înapoi, pe alee, spre ieșire. Aleargă fericiți, bucuroși că le-am promis că jucăm leapșa sus, pe deal. Trec pe lângă un grup de 3 persoane care se dau la o parte, în timp ce ei strigă încântați:
– Să fugim de coronavirus, aaaaaaa, să nu ne omoare!
Și cu asta basta ne-am întors acasă, la rutina noastră zilnică.
Eu am descoperit în dulap o oală mare de ceramică pe care n-am folosit-o niciodată până acum la mâncare. Noroc de izolarea asta că am timp să gătesc curcan 3 ore la cuptor.
Copiii, de când cu temele on line, au descoperit Candy Crush și din:
– Mami, maaaami, te rooog, încă un joc și gata, nu mă mai scot!
Fac concurs, cine ajunge la nivelul cel mai înalt.
Amintiți-mi, vă rog, unde eram când s-au întâmplat toate astea?
Aaaa, stăteam în casă din cauza coronavirusului, mă parfumam, mă epilam cu lama și-mi puneam cercei solari ca să joc leapșa cu copiii 3 minute mai hacana de casă.
*** Pentru o seară liniștită după o zi cu copiii acasă, comandă cartea Destin de mamă.
Îți va face masaj mental la picioare și garantat te va binedispune.
People photo created by halayalex – www.freepik.com„>Sursa foto
