Eu, din viitor, mi-am spus așa
Rareori mă impresionează oamenii în așa fel încât să ajung să mă identific cu ei.
Cred în unicitatea fiecăruia dintre noi. Și mai cred că fiecare ar trebui să ia din oamenii din jur, doar ceea ce îl poate ajuta să se dezvolte. Și apoi, să treacă mai departe la croșetat propriul destin.
Nu mă închin la idoli. Ba din contră, în noi stă puterea.
Până acum o vreme….
puterea mea se pierduse undeva între clasa a II-a și liceu. Mulți ani în care copilul acela liber, care ar fi trebuit să viseze, să se joace și să iubească a fost închis în pătrățelul numit:
– Fă așa!
– Cum?
Când am ajuns la facultate, departe de liceu și umbrele Bacăului care mă urmăreau mai ceva ca poeziile lui Bacovia nici nu știam să râd. Că dacă râd prea mult? Nici nu vorbeam. Că dacă vorbesc prea mult? Nici mâncare nu mâncam. Că mai bine strâng bani pentru ceva nedefinit în timp și spațiu. Nici frumos nu mă îmbrăcam. Că poate nu potrivesc bine hainele.
Între adultul care vârsta mă obliga să fiu și copilul ascuns în mine, se dădea o luptă pe viață și pe moarte. Eram complet ruptă de realitatea unde lucrurile se făceau pe cont propriu, dar mă aruncam cu capul înainte testând cu picioarele goale terenurile pe care până atunci mergeam doar în șosete flaușate sau deloc, ținută în chingile:
Ce-o să zică lumea?
Când a apărut Andreea Esca pe scenă și a început să facă glume, după invitații dinaintea ei care dăduseră un aer serios discuției, parcă aș fi venit eu din viitor să-mi spun că se poate oricum simt eu că e bine.
Că se poate oricum mă face să fiu eu, cea autentică.
Că e ok să râd când îmi vine să râd.
Că e ok să fac glume când îmi vine să fac glume.
Că e ok să spun ceea ce simt să spun.
Că e ok să fiu o mamă care merge după 3 luni de la naștere la serviciu. După 10 în cazul meu, deci nu e chiar așa grav.
Că e ok să fiu o mamă care-și iubește munca și-o face cu pasiune, chiar dacă asta înseamnă să lași copilul mic acasă cu bunica sau în cazul meu, la creșă.
Că e ok să nu fiu impresionată până la lacrimi de primul caca, primul gângurit, prima clipire din ochi a copilului meu.
Că e ok să nu sprijin pereții grădinițelor pentru a-mi confirma că fac acomodarea ușoară.
Cu ochii la alții, uităm să ne privim pe noi, așa cum suntem, așa cum simțim.
De multe ori ne concentrăm pe lucrurile care nu ies așa cum am spera, așa cum arată la vecina de peste drum sau la prietena de pe Facebook.
Spunem mereu că suntem unici, dar vrem mereu să arătăm ca cei de lângă noi, să facem ca ei, să fim ca ei. Și ne scapă esențialul. Uităm să fim noi, pentru că ”ce-o să zică lumea?” e mantra sub care am fost crescuți.
Când ”lumea” ar trebui să fie ultima noastră grijă în relația noastră de familie sau profesională. Ea va fi acolo indiferent de alegerile noastre. Unii ne vor încuraja, alții ne vor destabiliza.
Ca la final, relația cea mai lungă tot între mine cu mine va fi.
Dacă ar fi să mă întorc în timp și să-mi transmit ceva, mie, celei de 20 de ani, mi-aș spune așa (de la Andreea Esca inspirație):
1. Lucrul pe care alegi să-l faci, fă-l serios și pe termen lung.
Iar lucrul pe care nu-l faci cu plăcere pe termen lung înseamnă că nu e ceea ce trebuie făcut. Caută-ți drumul și fă din ele autostradă cu 4 benzi și terasă de băut cafeaua în liniște!
2. Consumă-te în pași mici. Nu da totul dintr-o dată, folosește-ți bateria în etape.
Lucrurile mărețe au nevoie de timp să fie planificate, construite, ridicate. Graba spre succes este drum sigur spre eșec. În plus, nu uita că și bateriile trebuie din când în când, încărcate. Nimeni, niciodată n-a reușit cu moralul scăzut, energie zero (0) sau muncă fără pauză de masă sau sfârșit de săptămână.
Ieși cu prietenii la un film, pleacă într-o excursie, plimbă-te prin parc sau cumpără-ți o pereche nouă de cercei. Fă ceva, orice, ca să-ți umpli bateriile!
3. Copiii văd și când nu vorbesc. Iar ceea ce vor vedea în familie va fi modul cum se vor raporta ei la lume.
Fii un părinte blând, asumat și iubitor, iar copiii vor fi la fel!
