Fericiți cei cu părinți în viață că doar ei mai știu gustul de acasă!
Să ai pe cine suna când nu știi rețeta de la ciorbă, să ai cu cine vorbi când curajul a plecat în vacanță cu încrederea în tine, să ai pe cine aștepta la microbuz cu sacoșele pline de zacuscă și ardei umpluți, să ai pe cine vizita de Paște și de Crăciun, să ai unde te întoarce să mai simți aerul copilăriei apuse, să aibă cine să-ți mai facă cozonac, gogoși și chifteluțe ”ca la mama ta acasă”, să aibă cine să le fie bunici copiilor tăi, acesta-i cel mai mare pe care-l primim gratis și a cărei valoare se calculează numai în momente de fericire.
Fericiți cei cu părinți în viață că doar ei mai știu gustul de acasă!
În toate generatiile există diferențe de opinie. Nu cred să fie cineva care să afirme că s-a înțeles perfect cu părinții. Pentru unii acasă reprezintă traume de neiubire sau abandon, pentru alții abuz fizic sau emoțional, unii declară că nu au fost ascultați, alții că i-au lăsat să facă ce vor și n-au mai găsit calea corectă de urmat.
Pentru că la bază, este foarte greu să menții un echilibru în rolul de părinte. Și în toate celelalte roluri, până la urmă.
Părinții genarației noastre, ai anilor 80, creșteau copii cu teamă. Teamă să nu vorbești în plus, teamă să nu spui ce nu trebuie, teamă să nu rămâi fără serviciu sau fără casă, teamă să nu devii cwurvă sau după caz, golan. O teamă generalizată care se materializa prin bătaie.
Copiii care iau bătaie au părinți care simt că pierd controlul. Cărora le este teamă.
Ceea ce nu au văzut și nu văd acești părinți este că în fața temerii ai nevoie să respiri și să-și asculți inima și intuiția.
Astăzi, vedem cu ochiul liber adulți care deplâng relația cu părinții.
Pe mine nu m-a iubit, cu mine nu a vorbit, nu m-a întrebat cum mă simt, nu m-a strâns în brațe, nu m-a încurajat.
Într-un cuvânt, dureri emoționale. Că în timpuri în care părinții erau învățați să-și sărute copiii în somn ca să nu se învețe, nici nu-i putem judeca sau pune la zid.
Și cu toate că mintea noastră asta ne zice, sufletul ne doare și plânge și se blochează și nu poate mai mult.
În ultimii ani, am cunoscut destul de multe persoane care ajunse la vârsta maturității înțeleg, dincolo de minte, înțeleg la nivelul acela de profunditate emoțională adâncă, din inimă, că părinții noștri au făcut ce au putut și ce au știut mai bine date timpurile, experiențele și mai ales traumele pe care le-au trăit.
Și chiar dacă unii dintre noi încă mai sunt în povestea cu: ei nu m-au iubit, nici eu nu-i ajut acum, în realitate, nici măcar nu e despre ei.
Întreaga poveste e despre noi.
Despre ciorba noastră, despre vacanța noastră despre care vrei să le poveștești, despre sacoșele noastre de la microbuz, despre copiii noștri care au nevoie de bunici.
Despre noi, copilul nostru interior care are nevoie de iubire și îmbrățișări tot de la noi, adultul care suntem astăzi.
Pentru că dacă ei nu au putut atunci, va fi foarte greu să poată acum. Și e nedrept pentru copilul nostru interior să aștepte ceva ce poate nu va veni niciodată.
În schimb, noi, adultul de azi putem face ceea ce ei nu au știut, dar poate ar fi vrut să știe cum.
Putem să îi sunăm pur și simplu și să le oferim atenția pe care ei poate nu au știut să ne-o da, putem să mergem să-i vizităm și să-i ajutăm la cumpărături acceptându-le astfel vârsta și rolul, putem să le spunem ”te iubesc” și să-i ajutăm să se deschidă și ei mai mult, putem să le cerem rețeta de ciorbă și să-i credităm cu încredere, putem să-i ținem în brațe și să-i iubim necondiționat.
Iar atunci, o să știți, acolo în profunditatea inimii voastre că ați făcut tot ce ați putut nu pentru ei, ci pentru copilul vostru interior care a avut nevoie de un cuvânt bun și n-a știut să-l ceară și nu l-a primit.
Atunci, o să știți, acolo în profunditatea inimii voastre că sunteți cel mai bun copil pentru părinții voștri și că părinții voștri sunt cei mai fericiți să vă aibă alături.
O să știți, acolo în profunditatea inimii voastre că trăiți cele mai frumoase și mai vindecătoare clipe ale vieții voastre!
O să simțiți în inima voastră că sunteți cei mai binecuvântați și fiți recunoscători pentru clipa ce vi s-a dat să-i mai aveți încă în viață!
