Încurajați-vă copiii să-și trăiască propria viață

Aproape că s-a încheiat ziua.

Am fost la birou, mi-am finalizat lucrurile din agendă, au mai rămas câteva și pentru a doua zi, am mai alergat prin oraș să mai plătesc taxe și să rezolv alte lucruri pentru bunul mers al familiei, am luat copiii de la școală și am ajuns într-un final acasă.

5 zile din 7 acesta-i programul.

Acasă, copiii abia așteaptă să se conecteze cu mine. Să joc cărți, să alerg, să joc Monopoly, să facem biscuiți, să colorăm. Iar eu, aș muta munții din loc decât să mă așez să joc a milioana oară cărți.

Încă nu m-am săturat de mine. Vreau timp pentru mine. Acum și încă o sută de ani dacă s-ar putea. Să scriu, să citesc, să stau și să privesc, să beau ceai. Să fac doar ce vreau. Când vreau eu. Fără nimeni în jurul meu: să mă strige, să ceară, să vrea ceva de la mine.

Mă vreau doar eu pe mine.

Cred că părinții sunt predispuși să facă multe greșeli de-a lungul anilor: să țipe, să mintă, să nu se țină de promisiune și mai ales, să nu-și lase copilul să-și trăiască propria viață.

Văd la tot pasul, adulți care nu și-au trăit copilăria. Îi văd în grupurile de discuții, atunci când mamele se plâng de soacre. Că se bagă în viața lor sau că soții lor nu mai reușesc să se desprindă de mamele lor.

E destul de greu să trăiești 30 de ani în jurul unei persoane care a decis doar ea pentru tine. A ales, și-a dat cu părerea, a măsurat, a tăiat și a luat-o de la capăt tot pentru tine. Ți-a amintit mereu că pentru tine a făcut toate eforturile să devii om la casa ta, să fii fericit. Așa cum vrea ea, căci niciunde nu a fost despre tine. Fericirea ta are gustul ei. Bucuria ta are privirea ei. Viața ta curge prin venele ei. Că-i mama ta și a trăit prin tine.

Iar tu? Tu ce știi despre viața ta? Ce-ți place să faci? Care e mâncarea ta preferată? Unde te vezi făcând un concediu? Cum ai vrea să arate persoana iubită? Încearcă să răspunzi la întrebări fără să implice nimic din gesturile, privirile, ceea ce face și ceea ce zice mama.

Apoi, văd adulți (mă văd și pe mine, chiar) care pe la 30 și ceva de ani, lasă totul în urmă și o iau profesional de la capăt. Alții își iau cu totul viața de la capăt. Lasă omul pe care l-au iubit până atunci, alții poate mai rău, își lasă familia, casa pentru o viață a lui. Doar a lui, numai a lui. De a face ceea ce copilăria nu le-a permis. De a atinge acel nivel de satisfacție spre care tinde fiecare persoană, dar de care puțini suntem conștienți atunci când ar trebui.

Ne trezim adulți că ne vrem viața înapoi. Când ar fi trebuit să trăim fiecare moment la timpul lui. Să facem alegeri conștiente, responsabile, filtrate de noi și nu de cei din jur, fără depresii și vieți sfărâmate. Că una e să te căsătorești la 25 de ani cu persoana potrivită și să faceți 2 copii, alta e să stai lângă un om 15 ani și să-ți dai seama că nu e ceea ce vrei.

Adulții de azi, copiii de acum 30 de ani aveau datoria de a fi mulțumiți cu ce au. Chiar dacă sufletul lor nu era. Trebuiau să mulțumească și să demonstreze apreciere când părintele se dădea peste cap de 3 ori și aducea o bucată de carne acasă. Sau te înscria la liceul cel mai bun din oraș sau când îți filtra prietenii prin propriile lui experiențe de viață. Viața lui.

Trăiesc teama rușinii proiectată mereu pe acțiunile copilului.

Să nu MĂ faci de rușine, devine sloganul copilăriei noastre și începutul vieții trăite prin părinte. Acest cu sensul de ”tu pe mine să nu mă faci” mută cu totul sensul din bucata copilului de relație, în bucata părintelui.

Cu alte cuvinte:

– Copile, ai datoria să mă faci pe mine, părintele tău, mândru de tine. Să faci ce spun eu, să ai prietenii pe care ți-i arăt eu, te căsătorești cu cine îmi place mie, mănânci ceea ce îți pun eu pe masă, copiii ți-i crești așa cum zic eu pentru că tu ai această datorie să nu mă faci de rușine.

Niciunde nu e vorba despre viața copilului, este mereu despre viața părintelui care trăiește prin copil.

Pe de o parte, societatea de astăzi ne permite să ne reprofilăm cu oarece ușurință. Profesional suntem asigurați.

Dar ce facem cu sufletul?

Inima care ne cere timp pentru noi. Cafeaua cu prietena nu mai este suficientă, pentru că tu ai pierdut zeci de cafele, sute de cărți pe care le puteai citi, oameni pe care îi puteai întâlni și nu ai reușit, filme pe care ai fi putut să le vezi, copii cu care să te joci, locuri pe care să le vizitezi, ore în șir de liniște și meditație, decizii care să te facă mândru de tine, eșecuri din care să înveți.

Toate astea sunt pierdute.

Timpul nu va fi niciodată în controlul nostru. E o resursă egală tuturora și e doar responsabilitatea noastră cum îl folosim: ca părinte și mai apoi, ca părintele copiilor noștri.

Azi iar mi-am promis solemn că mă voi conecta mai mult cu copiii. Că voi face timp special, că voi juca Uno, că voi alerga și mă voi ascunde, așa cum vor ei.

Voi încerca să uit de mine, acum, când tocmai m-am găsit. Când timpul fuge și nicicum în favoarea mea. Mâine voi avea o zi în minus să mă bucur de mine.

Eu, eu, eu!

Poate că sunt o egoistă. Sau o luptătoare ca să supraviețuiesc. Gândurilor că aș putea face mai mult ca mamă, dorințelor că aș vrea să fac mai mult pentru mine.

 

Sursa foto

 

By Published On: 21/02/2018Categories: Jurnal de părinte6 Comments

Share This Story!

6 Comments

  1. Mariana 21/02/2018 at 08:47 - Reply

    Bună dimineața! Înțeleg perfect nevoia aceasta de timp pentru mine. Eu, în timp am descoperit că de fapt avem acest timp al nostru. E cel de mame în prezent. De mame care se bucura de copiii ce cresc foarte repede. Vor vrea și la 7 , 8 ani să se joace cu noi. Apoi vor prinde aripi…și noi vom citi și vom avea timpul nostru și sper că nu vom regreta că nu ne-am jucat mai mult cu ei!
    Și așa se termină picatura de timp doar ptr mine și mă întorc la activități de mamă, bucuroasă că am descoperit acest blog și mame care mă inspiră să mă strădui să fiu o mama mai bună. Zi frumoasă vă doresc!

    • Dina Bento 21/02/2018 at 12:37 - Reply

      Așa e, să trăim fiecare moment la timpul lui. Să fim mame când e nevoie să fim mame.
      Ce mă bucur de acest mesaj. E primul mesaj pe cara-l primesc din viața mea de blogger înainte să distribui articolul pe Facebook. Să fie într-un ceas bun!
      Mulțumesc!

  2. Mamadedoi 21/02/2018 at 13:53 - Reply

    Citeam recent un articol despre mame obosite, suparate etc. Si la sfarsit spunea asa: I know you’re tired now but those 40s are coming soon, lady, and you’ll have all the time in the world for yourself! De cate ori imi doresc sa fac ceva pentru mine ma gandesc la cat e de important sa fiu cu cei mici acum. Ei cresc, incet incet cred ca se va diminua dorinta asta de a se juca atat de mult cu mami. Sper!

    • Dina Bento 21/02/2018 at 14:13 - Reply

      Pe mine nu prea mă încălzesc “încurajările” astea. Până la 40 multe se pot întâmpla.
      Oricum, ideea articolului este că fiecare moment trebuie trăit la momentul lui. Altfel, riscăm să fim mame mai puțin prezente, soții nefericite, soți plecați de-acasă,soacre acre.

      Te pup

  3. Roxana 22/02/2018 at 14:51 - Reply

    Atât de sincer ai scris, încât mi-au dat lacrimile…

    • Dina Bento 22/02/2018 at 23:02 - Reply

      Chia am dat o bucățică dureroasă din mine.
      Îți mulțumesc de vizită.

Leave A Comment