Aici suntem medici și nu oameni!

Eu cu spitalele nu am o relație foarte strânsă. Aș preferă să nu știu de ele, dacă ar fi după mine să aleg.

Am intrat de maxim 5 ori în spitalele noastre, Slavă Domnului, la care se adaugă cele două nașteri naturale.

Doamna care mi-a salvat sănătatea mentală

O experiență de consemnat a fost când am ajuns la Alexandrescu, pe când Andre avea doar 7 zile. Dormea întruna iar eu tocmai făcusem, fără măcar să știu ”furia laptelui”. Nu există cuvinte să exprim în ce hal plângeam în mașină, pe la 2 dimineața cu Andre în brațe dormind continuu, simțindu-mă ultima mamă de pe planetă care a născut un copil stricat.

Cris încerca să mă calmeze, spunându-mi:

– Gândește-te doar, că peste câțiva ani o să râdem cu mare poftă de această întâmplare.

Îmi venea să-i dau cu copilul în cap, dar mare dreptate avea.

Grigore Alexandrescu era în renovare pe-atunci. Am intrat cu Andre la urgențe, iar imaginea mi s-a înfipt în creier ca o țepușă în inima vampirului.

Printre saci de ciment, cărămidă și enorm de mult praf, niște copii tușeau la rând, la Triaj.

M-a preluat urgent o doctoriță care m-a băgat în vestiarul ei și mi-a dat sfatul vieții mele: luați-vă o pompă de sân și scoateți laptele afară. Apoi, i-a făcut treaba neonatologului din spitalul de unde născusem cu 7 zile în urmă. M-a învățat să alăptez, să așez copilul la sân, să-mi fac masaj și câte altele.

A fost persoana, fără să știu nici în ziua de azi cine e, care m-a încurajat să aleg din nou, același spital unde să o duc pe Beti zilele trecute. Vomita și era complet deshidratată. Am dus-o pe brațe.

Empatia contează mai puțin. Important e să fie totul curat

De această dată, am găsit același spital de o curățenie uimitoare. N-am avut nici un fel de reținere să o pun pe Beti dezbrăcată direct pe pat. Iar eu chiar am rețineri când vine vorba de pielea ei afectată de dermatită atopică.

În schimb, empatia, comunicarea asertivă, cuvintele de încurajare sunt lucruri care nu cred că au vreun sens în acest univers paralel numit spital.

Copii sunt foarte mulți care așteaptă. Pe atât de puțini sunt medicii.

– Are alergie la vreun medicament? m-a întrebat medicul.

– Are, la……(și nu-mi aminteam numele medicamentului)

– Ce fel de mamă sunteți dacă nu știți la ce medicamente are alergie copila? Este inadmisibil!

Pentru că mi-a luat 5 secunde să-mi amintesc numele Aerius.

Apoi, infirmiera mi-a strigat:

– N-aveți voia să faceți poze.

– Îi trimit soțului, vrea să știe cum arată Beti.

– Nu e voie!

Dar la Therme se pot face poze cu alți oameni dezbrăcați în cadru, iar tuturor li se pare normal. Dar eu, propriului meu copil nu am voie. Ne supunem. Bătălia ce se poate da, irositoare de nervi și energie este atât de nesemnificativă față de adevăratul nostru rost aici.

Comunicarea. Toți o cunoaștem, dar nu știm s-o folosim

Nimeni nu-ți spune nimic. Că e de bine, că e de rău. Se face ecografie, control chirurgical, i se ia sânge, încrederea e baza. Ține și de foame și de sete. Încrederea că TREBUIE să fie bine! Doamne-ajută!

Încerci să tragi cu ochiul pe fișa lăsată pe pat, poate – poate ți-o mai crește stima de sine și sentimentul că nu ești chiar proasta satului venită la circa din sat.

– E confidențial, n-aveți voie!

E strict secret să știi ce are copilul tău. Răbdare, până la final. Mai spune niște rugăciuni. Și mai calculează în gând o dată taxele de sănătate pe care le plătești pentru fiecare bun impozitat.

Știu. Nu e medicul responsabil de gestionarea banilor încasați lunar de la mine pentru sănătate. Dar totuși, dacă nu plătesc cu cardul la final de consult, nu înseamnă că nu am dreptul la informare.

Spre finalul celor 5 ore și a dozei de săruri din branulă, medicul se oprește regulamentar la 1 metru de mine – probabil să nu infectez cu ceva halatul – și-mi transmite sec:

– Enterocolită bacteriană. Ăsta-i tratamentul!

Pa și pusi!

– Cum a luat-o? Cum o protejez pe viitor? Dar pe fratele ei? E nevoie să fac alte analize?

Întrebări fără răspuns. Alți 150 de copii așteaptă afară. Unii abia născuți, alții plângând întruna.

Nu e simplu să fii medic. Dar nici părinte în fața medicului

Admir medicii. Mă uitam cum umblă dintr-o parte în alta, cu capul sus, privirea rece, asistente și infirmiere care la 11 noaptea lucrează ca furnicuțele, ca pe baterii. Eu plângeam lângă Beti la prima ei injecție.

Unii poate că salvau vieți în noaptea aceea. Eu visam la un pat cald acasă.

Pe de altă parte, ca părinte, nu pot să nu mă întreb – unde se învață empatia în cei mulți ani ai lor de școală?

În spitalul de copii unde medicii își aleg meseria pentru că iubesc copiii, nimeni nu zâmbește.

Părinții sunt în stare de șoc, medicii își fac treaba. Rece și mecanic.

Apreciez munca medicilor.

Dar și mama care cere alte 6 păreri nu este de judecat când povestea se închide cu un șut în fund și un sentiment puternic de:

Ușa e acolo! Vă rugăm să nu mai veniți data viitoare!

Aici suntem medici și nu oameni!

Sursa foto