Poem (Casa mea cu terasă)
Bine ai venit, draga mea!
Așază-te, oriunde vrei, și trage-ți sufletul puțin.
Te-ai îndreptat către terasă, aceea din visele tale
Pe când erai mică, copilă, și noaptea îți spuneai, în șoaptă:
– Vreau o căsuță, mică, cu terasă.
Și Dumnezeu te-a ajutat, ți-a dat mai mult decât ai vrut,
Ai reușit să pleci de-acasă, la facultate cum speram, noi toți cei de seama ta,
Departe rău, la București.
Te-ai descurcat cum ai putut, te-ai angajat din primul an,
Ai învățat că tot ce vrei, se poate, dar cu mult efort.
N-ai zis că Nu, aproape niciodată,
Mereu ai fost prezentă în tot locul, când la serviciu, când la școală-n bancă
Și-apoi din nou, la muncă, voluntar.
N-ai stat o clipă, dar poate trebuia!
Te uiți acum la anii tinereții și tot ce poți să spui începe cam așa:
– Copiii mei nu vor face asta niciodată!
Și tot tu știi că n-ai cum controla.
Ți-o zici doar ție, ca să-ți fie bine, măcar acum, când ai îmbătrânit
Și tot ce ți-a rămas în urmă e să respiri și să te-întrebi.
– Pe unde-ai fost, tu, draga mea, iubită?
Pe unde ai umblat, până acum?
Uite-ți terasa cea prea mult dorită, uite-ți pantofii cei cu toc înalt pe care nu i-ai mai purtat de-o veșnicie. Uite-și rochița întinsă în dulap, cerceii puși în cui de-acum un secol, sunt toate acolo și-așteaptă acel moment, perfect, ce încă n-a venit.
Aștepți mereu ceva, încă ceva:
– Azi nu, că nu mă simt prea bine, nici mâine că mă doare-n spate, poimâine e deja târziu, că seara nu se lasă așteptată.
Ai alergat mereu ba după hrană, ba după un metrou întârziat, apoi te-ai pus să speli 3 rânduri și tot atunci să stai să le întinzi.
N-ai stat o clipă, nu te-ai mai gândit că viața trece, copiii au plecat, bărbatul tău îmbătrânește, iar tu….. rămâi cu visele.
Acum, iubita mea, încearcă să respiri
Oprește-te să crezi că totu-i despre alții: să faci de toate să nu le lipsească, să spui, să crezi, să te dezvolți, să nu cumva să le lipsească.
Oprește-te acum, acum! Doar un minut! Și spune tare, răspicat:
– Dac-ai putea să te întorci,
Ce-ai face tu, oare, schimbat?
– Aș face totul chiar la fel, aș alerga poate mai mult, prin munți, prin văi și pe câmpii, m-aș relaxa și-aș face însă, în paralel, tot ce iubesc. M-aș chinui la fel, ca să muncesc, să am terasa visurilor mele, nu m-aș mai părăsi însă o dată, crezând că sensul e de altă parte.
Ca să trăiești în liniște și pace, cu tine și apoi cu restul, oprește-te doar un minut și întreabă-te, pe tine, sincer:
– Ce-ți place cu adevărat să faci?
Acolo este fericirea!
Du-te spre ea, că-i pe terasa unde se servește-n pumni, o libertate din cea aleasă.
I-a ta, ia-o cu tine și du-te unde vezi cu ochii, iar cei ce vor să te iubească, vor fi acolo negreșit!
Acolo-i fericirea ta, cu libertatea la pachet, în rochia de mult călcată și pusă bine în dulap. Pune-ți pantofii cei cu toc și nu uita nici de cercei, un ruj să-ți facă zâmbetul frumos și gata ești, de întâlnire.
Cu tine, că dacă tu nu te respecți nici cel de lângă tine n-o va face.
Iubește-te așa cum îți iubești copiii, acum și de acum încolo, și să nu uiți în viața ta vreodată, magia unei singure-întrebări:
– Ce-ți place cu adevărat să faci?
Acolo este fericirea!
