Recomandarea, of, viața mea!

De când e hăul și pârâul, se poartă recomandările.

Zi-mi la tine ce-a mers că poate merge și la mine.

Dovadă că și eu v-am povestit de cremele care nu-mi lipsesc din dulapul de la baie, de uscătorul meu fenomenal de rufe sau de aparatul cu care-mi fac buclele.

Recomandările sunt bune până la testezi pe pielea ta și-ți dai seama că dacă ai fi înmuiat degetul în mare aveai mai multe șanse să faci o baie bună decât să asculți de vecinul care ți-a spus că apa-i rece.

Acuma, ar trebui să avem în vedere că recomandările sunt de mai multe feluri: când recomanzi obiecte, probabilitatea să fii nemulțumit e mai mică decât atunci când recomanzi oameni sau servicii.

De aceea, o să vedeți că eu evit să fac recomandări din a doua categorie sau o fac după teste mai îndelungate tocmai pentru că eu însămi am fost pățită și nu mai îmi trebuie.

Și acum să vă spun …. povestea dentiștilor din viața mea.

Copilul meu cel mare, acum în vârstă de 9 ani, are dintotdeauna și din păcate, va avea pentru tot restul vieții lui, dinți sensibili. Asta din cauza fondului genetic preluat de la mine dar și din cauza unui tratament pe care l-am luat în sarcină cu el, în perioada în care i se formau mugurii de dinți în gingii.

Având acest istoric la bază, vă puteți imagina cam câți dentiști am putut eu testa până la vârsta aceasta. A avut carii, plombe, măsele sigilate, sper totuși să evit aparatul dar nu sunt convinsă că nu voi ajunge și acolo.

Ei bine, eu nu am găsit în toți acești ani și în căutarea mea disperată un medic dentist care să se ocupe în mod regulat de situația lui.

Știu care ar putea fi primul vostru gând: că oi fi eu vreo mamă din aia care e în stare să pună ea mâna pe freză și să plombeze măseaua ca să-i demonstreze dentistului cum se face treaba. Adică, prototipul mamei care le știe pe toate. Ar putea fi o explicație justă, dar nu e cazul meu. Eu sunt mama care dacă e nevoie nici în cabinet nu intru pentru că Andre e genul de copil care nu plânge absolut deloc la dentist. Ba din contră, lui îi place iar eu aș fugi de-aș mânca pământul la cât am suferit, copil fiind, din cauza dinților.

Așa că, mă întreb și eu ca și voi, de ce e atât de greu să găsesc un medic care să fie responsabil pe termen lung de dinții unui copil?

Întrebare cu răspuns necunoscut

În toate căutările mele, două lucruri am avut în vedere în relație cu sănătatea noastră:

1. să aibă prețuri rezonabile
2. să existe comunicare asertivă, respect reciproc

Pe principiul acesta, am fost și la cabinete mai scumpe unde făceam câte o oră pe drum și încă 15 minute să găsesc loc de parcare, și la cabinete nou deschise, la fel de departe de casa noastră, dar la care medicul nu mai ajungea la programare, apoi alții care nu mai răspundeau la telefon și tot așa, toți aceștia venind cu recomandare.

Ultima experiență, însă, e de povestit și luat aminte.

Ca și cum nu-mi luasem destule lecții, cu o săptămână înainte să se închidă școlile pe 15 martie, m-am dus la o doamnă doctor, la recomandarea unei prietene. Era o urgență, pe Andre îl durea rău măseaua iar ultimii la care fusesem nu mai răspundeau la telefon. Se înțelege că aveam toate speranțele puse în ea.

Am făcut 15 minute de la mine de acasă. Parfum! Doamna doctor, o femeie mai pe la 50 de ani, singură în cabinet îi spune lui Andre să se așeze pe scaun.

Eu cu Beti rămânem lângă ei. Doamna e mai tăioasă așa la vorbă, dar mă știți, eu sunt mai pacifistă, și oricum, eram super fericită că am ajuns la un medic aproape de casă și care, părea cel puțin în ochii mei, că știe ce face. Îmi și imaginam ce relație bună vom dezvolta împreună până la vârsta matură a lui Andre, relație mamă – medic dentist. Ce mai, era romanță cu final fericit în capul meu!

– Nu mai pune mâna acolo! mă trezește la realitate doamna doctor care striga la Beti. Am și eu niște echipamente acolo, nu se pune mâna!

Beti avea doar mâinile pe masa de birou, goală, cu sticlă din aceea pe deasupra cum se purta pe vremuri, nicidecum pe masa ei de lucru, dar, mă rog, nu mă bag eu peste cabinetul omului.

O iau pe Beti deoparte, îi explic că nu are voie să pună mâna pe nimic, că e totul dezinfectat. Oricum nu făcea sens, iar asta mă enervează cel mai mult: să explic ceva copilului ce nu face sens nici măcar în capul meu. Dacă nu e voie să pui mâna pe nimic, spune-mi din start unde trebuie să stăm, ce nu trebuie să facem și ne asigurăm că nu deranjăm.

În fine, mult n-am mai stat, i-a curățat rapid măseaua ui Andre și ne-a trimis să facem o radiografie.

Eu eram hotărâtă să trec peste acest moment nefericit al doamnei și să continuăm romanța pe care o aveam în minte, cu toate că Beti mi-a zis din start:

– Mie nu-mi place de doamna asta! Eu nu vreau să vin cu dinții la ea!

Doar că  la o zi distanță, mă sună. Eu, ferm convinsă că mă întreabă de radiografie.

Și acuma îmi vine să râd de naivitatea mea. Răspund și nici nu apuc bine să o salut că și începe:

– Vă rog frumos să vorbiți cu fata dumneavoastră că mi-a luat 2 sticluțe de nu-știu-ce de pe masa de lucru.

Mie să-mi cadă fața și nu altceva. Rămăsesem fără reacție.

Zic:

– Ce sticluțe? Noi nu am luat nimic.

– Căutați în buzunare! Sigur sunt acolo!

– Doamnă, eram cu ea, nu avea unde să le pună, iar eu nici geanta nu o aveam cu mine.

– Nu, nu dumneavoastră, fetița! Vorbiți cu ea, luați-o ușor, spuneți-i că nu se întâmplă nimic, numai să spună adevărul!

Eu sunt șocată. Dincolo că mă face hoață pe față, mai îmi dă și lecții de parenting.

În timp ce ea îmi turuie la telefon nervoasă că sticluțele acelea sunt foarte periculoase, au costat foarte mult și copilul le-a furat, eu încep să cotrobăi prin buzunarele gecii, îmi caut în geantă cu toate că nu face sens, întreb copiii dacă măcar le-au văzut că nu-mi amintesc de nicio sticluță pe masa ei, absolut nimic. Rememorez toate minutele cât am stat acolo, nu văd nici o sticluță.

– Doamnă, nu le-am luat, vă rog să mă credeți, că vi le dădeam. Noi nu avem ce să facem cu ele!

– Sunt mici, probabil vrea să se joace cu ele!

– Dar nu le-am luat! Nu sunt la noi, nici nu aveam unde să le punem!

Închidem telefonul, ea foarte pornită că sunt la mine, eu cu romanța sfârșită tragic.

Nici în ziua de azi nu am găsit acele sticluțe la noi acasă, eu sunt mai mult decât convinsă că erau pe undeva pe la ea în dulap și le-a găsit într-un moment de relaxare, după ce a venit pandemia peste noi și i-a închis cabinetul.

Treceam prin viață și nu apucasem să întâlnesc și prototipul acesta de medic!

Lăsați recomandările să se ducă în lumea largă!

Acum, mergem la o colegă de-a doctoriței care mi-a pus niște dinți acum muuulți ani și rezistă zecilor de cafelele și bomboane tari, e în Pantelimon City, în spatele unor blocuri, fără nici o recomandare și cu prețuri rezonabile.

Răspunde la telefon de fiecare dată când o sun, în timpul programului, de acum 6 luni nici n-am mai avut nevoie de serviciile ei, dar o să mă duc la o verificare de rutină și ca să-mi amintesc din nou, că oamenii pe care-i atragem sunt de cele mai multe ori, oamenii de care avem nevoie.

Fără recomandare.

***Despre Destin de mamă, cititorii ei spun: ”Super carte! A fost momentul meu de relaxare la mare în timp ce ”Suflețel” de 6 luni dormea pe plajă, iar ”Suflețel” de 8 ani se bucura de valurile mării împreună cu tati. Îți mulțumesc pentru ”notele de umor”, a fost exact ce trebuia atunci când credeam, că cedez. Mamele pot totuși rezolva orice situație!” (Mimi Preotu)