Slabele și grasele fac parte din aceeași categorie!

N-am făcut nici o cercetare de piață, dar bănuiesc că cele care suferă de faptul că nu se îngrașă sunt mai puține decât cele care se îngrașă și când respiră.

Și totuși, faptul că aceste persoane sunt mai multe, iar societatea prin modul de a asigura hrana globului pământesc aflat în risc de suprapopulație încurajează omenirea  a se hrăni preponderent din fast food și semipreparate că sunt mai ieftine și mai ușor de gătit, nu înseamnă că slabele nu suferă și ele la fel de mult ca grasele.

Și nu vorbesc la feminim pur întâmplător, îmi asum pe deplin subiectivismul atunci când spun că la modul general, bărbații sunt mult mai relaxați când vine vorba de greutatea lor decât femeile.

Se pune o presiune extraordinară pe femei să fie fotomodele, cu unghiile de 1 m, gene false, botox în frunte și kilogramale puține că nu mai poți să ieși din casă dacă nu ieși bine în fotografiile de pe Insta.

Nu am nimic cu nici o intervenție, ba, din contră, acum câțiva ani visam să-mi pun silicoane și nu demult, botox pentru a-mi acoperi ridurile.

Între timp, am mai făcut niște terapie și mi-a trecut: și nevoia de intervenții și suferința că n-am fost acceptată așa cum mi-aș fi dorit.

Trăim vremuri în care nu mai poți folosi cuvântul ”grasă” pentru că faci bullying sau body shaming, dar poți să-i spui unei slabe:

– Ce slabă ești, mai mănâncă și tu ceva!

– Cât mai ai de gând să slăbești?

– Mai pune și tu ceva pe tine!

– Tu ești mereu la dietă?

– Nu te ia vântul?

– Ai probleme?

Da, am probleme și nu e treaba ta!

Exact cum nu e treaba noastră că tu ești grasă și toată lumea se abține pentru că nu e frumos!

De ce eu pot să te înțeleg pe tine că ai câteva kg în plus, iar tu nu mă poți credita cu aceeași înțelegere?

De ce femeile slabe sunt etichetate automat ca cele care își chinuie corpul ca să arate bine, iar cele grase, curajoasele care se acceptă așa cum sunt?

De ce în momentul în care o slabă vorbește despre frumusețea la femei este considerată de o grasă că face body shaming, dar e considerat normal ca slaba să fie pusă la zid că-și chinuie corpul.

E adevărat că unele slabe fac dietă să arate ca scheleții ambulanți și apoi să scrie mândre pe Insta că la 1.75 m au 55 kg. Ceea ce e absolut nesănătos, așa cum sunt și cele supraponderate. Dar e fix problema lor, și nu ar trebui să ne pese ce face cel de lângă noi.

Vrei să arăți ca mine? Întreabă-mă dacă fac ceva anume ca să arăt așa cum ți-ai dori tu și nu mă pune la zid doar pentru că ai impresia că sunt fericită și-ai vrea și tu la fel. Ai fi surprinsă să afli că poate eu nu sunt fericită așa cum ai tu impresia.

Nici o extremă nu este bună, de aceea nu e corect să o scoți pe slabă la tablă, iar pe grasă să o menajezi.

Nu toate slabele vor să fie slabe, cum nu toate grasele au probleme cu greutatea lor!

Eu mi-am dorit să am 59 de kg, de la 63.

Am ajuns la 56-57 și să nu mai pot mânca nimic sau să nu mai asimilez, orice aș fi mâncat.

De un an sunt în povestea asta și nu pentru că țin diete sau fac sport extrem.

Fac sport, dar luni de zile am făcut pauză când am simțit că nu mai am putere în corp.

De ce am slăbit? Pentru că am început să îmi rescriu programul emoțional de funcționare și a fost modul organismului meu de a răspunde la șocuri.

Cei care se îngrașă vor să fie văzuți, suferă de rana de a nu fi observați.

Cei care slăbesc vor să dispară din această lume, nu-și găsesc rostul, rolul și menirea.

Ghici de care baricadă am fost eu?

Bunicul meu a murit flămânzindu-se. Tata nu mănâncă atunci când suferă. Eu m-am autopedepsit prin flămânzire  ani de zile pentru orice greșeală pe care o consideram de neiertat. De la o notă proastă la școală, până a fi abandonată de iubitul meu din tinerețe. Andre, copilul meu, are aceeași tendință, pentru că traumele se transferă genetic și inconștient.

Eu sunt aici să rup lanțul. Nu voi permite să treaca de mine această traumă și voi lucra până o voi rezolva.

Cu orice preț, inclusiv cu cele 57 de kg ale mele. Azi am 58 și am mâncat orez cu carne la cină fără să mi se facă rău.

Semn că sunt pe calea cea bună.

Semn că încep să-mi înțeleg rolul, rostul și menirea.

În continuare, prefer de multe ori să mă fac nevăzută și să dispar. Dar mă înconjor de oameni care mă vor, care mă citesc, care mă înțeleg, care știu să nu mă întrebe:

– Cât mai ai de gând să slăbești?

ci:

– Cum ești azi, Dina? Ieșim la masă împreună?

Pentru că toți oamenii de lângă mine știu că Dina mănâncă cel mai bine alături de oamenii care o iubesc.

Dina are nevoie de oameni în jurul ei ca să nu dispară.

Așa că, da, slabele și grasele suferă la unison.

Iar cele care sunt bine cu ele, nu sunt nici grase, nici slabe.

Sunt fericite oricum ar fi.

Sursa foto