Vreau o relație de Crăciun
Adevărul e că nimic nu se compară să ai în preajma sărbătorilor, mai ales în preajma sărbătorilor, un om lângă tine cu care să faci bradul împreună, să te uiți la un film romantic, să-ți toarne ceai în cană și cu care să nu faci nimic cât e ziua de lungă.
Copiii, ai oricui ar fi, să fie liniștiți, să deseneze în liniște fulgi de zăpadă, pe fundal să cânte colinde și în casă să miroase a turtă dulce și vin fiert făcut de spiriduși că tu n-ai făcut nimic toată ziua că ai stat îmbrățișat sub plapumă cu omul de lângă tine.
Și în acest context, că altfel nu-mi explic, facebook-ul meu a explodat, la propriu, de cereri de prietenie. În medie, cred că am peste 30 pe zi. Majoritatea bărbați, de la lupi albi singuratici, până la lupi doar singuratici, dar și ofițeri în armată, zugravi serioși și femei pe care le-am crezut sincere, dar la primul mesaj tot o voce de bărbat s-a auzit.
În paralel, femei înșelate visează la liniște în singurătate de Crăciun, iar bărbații cicăliți la cap să nu mai bată covoarele la -15 grade în spatele blocului.
E în firea omului să vrea ceea ce nu are!
Însă, tot în firea omului stă și capacitatea de a înțelege că ceea ce are sau ce nu are stă numai în mâinile lui.
– Atâtea femei singure își doresc să fie cu cineva! Mi-a spus cineva cu părere de rău pentru cele care îi apăruseră în minte.
Iar mie mi-a fugit atunci gândul la un video de pe internet cu o tipă care spunea că e super fericită că încă mai e împreună cu persoana de acum 15 ani.
Iar eu vă spun sincer că ambele variante mă iau cu rău de la stomac.
– Păi tu ai o familie fericită, de aia nu înțelegi! am primit replica.
Și pe mine mai rău mă ia cu durere de la stomac.
Cel mai simplu este să te uiți la cel de lângă tine și să vezi ce nu ai tu.
Sau ce are și să creadă că deține adevărul universal.
Ca un copil care a trăit aproape toate Crăciunurile într-un mediu extrem de tulbure, vă spun că decât să fii cu (aproape) oricine de pe internet, mai bine singur.
– Ei, hai, că nici singurătatea asta nu e bună de Crăciun!
Așa e, nu e bună când nu știi să stai cu tine.
Că poți să fii cu un om de Crăciun sub plapumă și tot singur să te simți dacă tu vorbești de stele, și el de friptură. Ba mai mult, îți și scoate ochii că nu ai pus-o la temperatura potrivită.
Cunosc persoane care și-au dorit toată viața lor să fie slabe. Au făcut sport, au ținut diete, unele s-au operat, într-un final, au devenit filiforme, manechine de pus pe coperte de revistă. Tot nefericite sunt. Că sunt singure de Crăciun sau sunt cu bărbatul pe care nu și-l doresc, dar na, e tatăl copiilor și ce să faci acum, stai cu el.
Pentru că fericirea și starea de bine cu tine nu a venit și nu va veni niciodată în viața asta, din exterior.
Poate să vină la tine omul perfect, să-și bată la ușă și să-ți zică:
– Eu sunt făcut special pentru tine, am fost creat ca să-ți fac viața mai bună, să te bucuri de tine, să înveți ce e iubirea și grija, în ritmul tău, cu blândețe!
Iar tu o să-i răspunzi:
– Du-te, măi, de aici, că eu știu ce am de făcut, n-am nevoie de lecții! Mai ești și blond, iar mie îmi plac bruneții! Hai, huști!
Iar, apoi, te așezi pe canapea și te gândești:
– Ce mi-ar plăcea și mie să fiu cu cineva de Crăciun!
Când cineva-ul acela ești chiar tu.
Dar ne este atât de greu să privim înăuntru, pentru că este atâta durere acolo că e mai ușor să ignori și să te pui în mâinile unuia din afară, sperând că de data asta va fi mai bine.
Nu e mai bine! Nu e niciodată mai bine, e doar o nouă rană în mănunchiul de suferințe prin care ai trecut!
Rană care poate fi ascunsă o perioadă și va ieși la suprafață fizic atunci când ți-e lumea mai dragă și se întreabă toată lumea: oare ce-a avut de s-a îmbolnăvit așa brusc? Nimic nu e brusc, doar că nu se vede.
Sau rană asumată care este vindecată la timp.
Când Georgiana, prietena mea cu ajutorul căreia îmi rescriu programul de funcționare mi-a spus:
– Dina, tu dacă nu lucrezi pe problema asta, vei muri! Tu alegi să mori, ești conștientă, da?
Normal că eram. Că doar de aia am ajuns la ea.
Anul acesta am mirosit moartea așa cum a mirosit-o Motanul încălțat, dacă ați văzut filmul.
Am vorbit cu ea, iar ea e tare prietenoasă cu cei care o vor.
Mi-a spus că doar de mine ține, că mai am timp să aleg, că pot face lucruri spectaculoase dacă am încredere în mine, dar că înțelege dacă nu mai pot.
Știți cine m-a ținut în viață? Cine m-a ajutat să aleg? Cine mă ajută în fiecare zi să aleg?
Nu mama. Nu tata. Nu copiii. Nu soțul. Nu prietenii. Nici măcar Georgiana.
Eu.
Iubirea față de mine.
Am învățat că iubirea de mine nu este să-mi cumpăr carduri, haine, să fiu slabă sau cu părul ondulat.
Ooooo!
Iubirea față de mine a început atunci când am urlat tare, tare, am plâns și am strigat:
– Mi-e greu, mi-e foarte greu și nu știu cum să fac!
Atunci au plecat oamenii pe care îi credeam eterni în viața mea, atunci au intrat cei de care aveam reală nevoie.
Vulnerabilitatea e drumul cel mai scurt către tine însuți. Nu plânsul de milă și stadiul de victimă.
Ci, curajul de a-ți asuma rănile și capacitatatea de a trece prin ele și a le vindeca. Ca atunci când ești bolnav. Poți fi pe patul de spital pe tratament ușor pentru că ai ajuns la timp, asumarea rănilor. Sau să intri direct pe aparate, moment când ne putem în mâinile milei lui Dumnezeu!
Toți murim. Singuri sau nu de Crăciun.
Moartea e printre noi, trăiește printre noi și cu cât ne îndepărtăm mai mult de noi, cu atât ne iubește ea mai mult.
Sub presiunea societății, singurătatea de Crăciun e grea.
Închide televizorul, renunță la Facebook și fii de aceste sărbători alături de cei care te iubesc.
Începe cu tine!
