Copilul meu. Copilul. Eu.
Mă duceam să-mi iau copiii de la școală. Am parcat rapid pe unul dintre puținele locuri rămase libere și m-am îndreptat spre intrarea în clădirea școlii. În față, părinți, bunici, frați mai mari sau chiar bone se strânseseră deja în așteptarea micuților. Eu m-am așezat în fața ușii din stânga, așa cum ne înțelesesem cu doamna învățătoare ca să nu se creeze confuzie când ies toate clasele.
Și cum mă uitam lung prin geamul ușii ca nu cumva să o fi ratat pe Beti care ar fi putut ieși mai devreme, am văzut-o uitându-se la mine. I-am zâmbit, iar ea mi-a zâmbit înapoi. Apoi, mirată că nu vine spre mine i-am făcut cu mâna și-am chemat-o. Iar ea m-a chemat înapoi.
Abia așteptam s-o văd, să-mi spună cum fusese prima experiență cu mărțișoarele la școală. S-o văd fericită, încântată, să-mi povestească cu cine s-a mai jucat, ce desene a mai făcut, ce litere noi a învățat, iar eu să o ascult, să o iau în brațe și să ne planificăm restul zilei împreună.
Dar când m-am uitat mai atent la geam, cea care se uita la mine era….eu. Ochii lui Beti erau, de fapt, ochii mei. Iar zâmbetul ei era zâmbetul meu. Iar bucuria ei era bucuria mea. Și fericirea de a o vedea era fericirea de a mă vedea. Zâmbind.
Din instinct, ca atunci când nu-ți vine a crede ce vezi, am deschis ochii și mai tare ca să mă asigur că nu încep să am vedenii. Dar nu, chipul meu se oglindea perfect în chipul copilului meu. Copilul meu. Copilul. Eu.
Pe mine m-am chemat. Mie mi-am zâmbit. Pe mine aș fi vrut să mă întreb cum a fost prima experiență cu mărțișoarele la școală. Să fiu fericită. Copil. Să fiu încântată, să povestesc și mama să mă asculte, să spun ce desene am mai făcut, ce litere noi am învățat, să spun că n-am știut poezia pe de rost, dar am reușit să mă dau peste cap în curtea școlii, să-i spun că mi-e o teamă de mor că nu cunosc pe nimeni în școala aia mare, că sunt tristă și că asta nu mă ajută deloc să mă concentrez la ore.
Pe mine să mă iau în brațe, să-mi spun că acum sunt în siguranță, că sunt adult și oricând mă pot întoarce la copilul din mine să-l ascult și să-l fac fericit.
Că am toate resursele necesare să fiu bine.
Suficientă.
Să mă ascult.
Să mă iubesc.
Să mă văd.
***Cartea Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)
