Dacă nu aude tot magazinul ce vorbești cu mamaia la telefon, degeaba ai mai sunat

Dacă anul trecut, pe vremea asta, eram certată cu bunicii care țineau scaunele ocupate cu haine din sala de așteptare de la orele de balet ale copiilor, anul acesta, mulțumită lui Covid, nu mai avem voie să mai așteptăm deloc, în nici un fel de sală.

Se duce fiecare pe unde dorește și se întoarce la ora stabilită să-și ia copiii, înapoi acasă.

Cu unele excepții, desigur, căci ce-ar fi regula fără excepție?, așa cum a fost experiența mea de weekendul trecut demnă de pus în poveste ca să ne amintim de ea în momentele când avem chef să râdem bine.

Balet, balet, balet, balet! Sau poate că vreau gimnastică?!

Cum spuneam, după 1 an de balet din care jumătate acasă din cauza virusului dezlegat și grație cărților cu Nadia Comăneci citite până acum, copilul meu s-a hotărât să se lase de dansat în vârful picioarelor, nu că ar fi ajuns la performanța asta, și să se apuce de gimnastică.

Și cum dorința copilului e poruncă pentru mamă (e o exagerare, desigur), s-a apucat subsemnata să caute săli de gimnastică în apropierea casei. Doar că n-a găsit ce voia copilul. Asta e o altă discuție, dar o păstrăm pentru articolul următor cu tema: ce facem cu copiii care știu exact ce vor în viață: căutăm ce vor până nu mai pot sau încercăm să le schimbăm opinia?

După cum veți observa în rândurile următoare, mama copilului care știe exact ce vrea în viață a hotărât să caute soluții pentru a satisface nevoia copilului de a face gimnastică reală și nu variațiuni pe temă, cum ar fi gimnastica dansantă care pe mine mă coafa maxim dar copilei nu-i plăcea.

Într-un final, am găsit. Și dovadă că uneori nu trebuie să renunți dacă-ți dorești cu adevărat, locația este destul de departe, dar mergem sâmbăta când nu avem nimic planificat și astfel mai ies și eu în lume, cursul este atât de interesant că până și cel mare a decis să se înscrie, astfel îi duc pe amândoi, iar eu în timpul acesta, ați ghicit:

Fac timp special cu mine! Adică, citesc! Pentru prima dată după, ăhăăăăă, mulți ani, am plecat cu o carte după mine și a tremurat sufletul în mine de bucurie!

Mi s-a părut că-s puțin îndrăzneață la început, dar am citit în ora cât n-am citit în ultimele 2 luni.

Efortul mi-a fost răsplătit și nu e puțin lucru!

Buuun, am ajuns, mi-am lăsat copiii în sală, iar eu mi-am luat o pernă de la ei, de-acolo, și m-am așezat într-un hol unde ni se permitea să stăm să așteptăm copiii. Era prima lecție și am zis că dacă e să se întâmple ceva, să fiu la îndemână. De data viitoare, mă găsesc în mașină, în parcare.

Lângă mine, menținând distanța socială, o altă mamă se uita pe telefon și îngâna muzica de la ora de balet care se ținea în paralel cu gimnastica.

Zic:

– I-o plăcea mult, nu se poate abține așa cum nici eu nu mă pot abține la muzicile lui Axl Rose. Pe toate le fredonez, iar copiii râd de mine prin casă când îmi iau și mătura pe post de microfon.

Noi eram totuși în public, dar poate că doamna era soprană și nu știam noi.

Se termină muzica, Eu aștept să se facă liniște. În schimb, ea începe să vadă filme pe facebook în limba rusă și râde cu o poftă că abia m-am abținut să nu-i cer să mi le traducă și mie.

Zic:

– Se uită la unu, două, apoi închide, o fi mai entuziasmată! Da de unde! S-a uitat la vreo 3, le-a mai pus de vreo câteva ori, semn că erau bune tare, și-a râs cu aceeași poftă de fiecare dată. Mie-mi plac oamenii veseli, deci nu m-am supărat, dar nici cu cititul nu mă prea puteam lăuda.

Timp pentru mine s-a cam dus pe timp pentru ea!

Se termină bucata cu filmele, zic:

– Acum e momentul meu de glorie, bag tare un capitol.

Vise, taică, vise!

Începe să-și pună muzică pe telefon pe care o fredonează, îngânat!

–  Năăă, năăăă, ăăăăă, ăăăăă, iiiii, oooo, năăănănă!

Dar ce repertoriu, ce voce, ce ritm! Sincer, eu nici nu prea înțelegeam dacă trebuie să o aplaud sau să mă fac că nu se întâmplă nimic.

După vreo 25 de minute a dat sfântul responsabil cu liniștea în perimetru să termine fii-sa ora de balet și să plece amândouă fericite acasă, iar eu să-mi continui lectura cea dătătoare de extaz împărtășind un sentiment mixt între amuzament și frustrare.

Eu fac parte din categoria aceea în care atunci când primesc multe mesaje pe telefon, mi-l dau pe silențios ca să nu deranjez oamenii din jur, când stau la rând la magazin sau când îl aștept pe Andre să iasă de la fotbal, de exemplu. Pentru mine, în spațiul public e nevoie să te comporți în așa fel încât nici să nu-l pui pe cel de lângă tine într-o situație stânjenitoare, nici să abuzezi de drepturile lor, cum ar fi limita de discreție sau liniștea.

M-am bucurat totuși că n-a fost vreunul din acela din aeroport vorbind pe Facetime cu bunica de la țară:

– Uite, mamaie, avionul!

– Ceeeee?

– A-VI-O-NUL! Plec în Italia! Mata ci faci?

– Am cules la vie ș-acuma răvăcim vinu! I-oti mâța! O vezi?

– Ce mâță, mamaie?

– Copchila aia are o mâță pi față!

– Undi, mamaie?

– Acolo, lângă tini!

– E o mască, mamaie, de covid, desenată cu pisici!

*** Și pentru că mi-am dorit să mai fac părinții să se relaxeze la final de zi, am scris Destin de mamă, cartea care vă binedispune și vă face să zâmbiți.