Doar oamenii inteligenți se întreabă

”Cervantes în Algeria, după ani de zile, izbutește să organizeze cu alți câțiva o evadare. Noaptea se întâlnesc cu toții pe țărm. Corabia tocmită e acolo, gata de plecare. Lipsește însă unul dintre ei. Îl așteaptă. Trece timpul. Se hotărăsc să plece fără cel care întârzie. Cervantes stăruie: să-l așteptăm, închipuiți-vă deznădejdea lui când va sosi și va vedea corabia în larg…Mai stau, se perpelesc, vine și cel lipsă…Era turnătorul. Sunt prinși cu toții și duși înapoi în sclavie.

Povestea aceasta atroce – unde Cervantes apare atât de nobil, dovedindu-se că nu întâmplător a scris el Don Quijote – mi-o aduc aminte, fără legătură directă, cozile de la prefectură.”

”Oamenii cu scaun la cap sunt scârbiți – unii zâmbesc. Oamenii mai simpli sunt cuprinși de o pică, o râcă, o ciudă, o ură, cu sorți de lungă durată”, mai spune Steinhardt în Jurnalul fericirii.

Oamenii inteligenți reușesc să se pună în pielea celuilalt, să empatizeze și să se întrebe de pe marginea prăpastiei:

– Oare faptele mele, cuvintele pe care le pronunț, cum îi fac pe cei din jur să se simtă?

Oamenii simpli nu se întreabă. Ei doar trăiesc și atât.

Cervantes a avut 4 tentative de a fugi din Algeria și toate patru au eșuat. Și-a luat de fiecare dată întreaga vină asupra lui pentru a evita represaliile colegilor de celulă (sursă). Prima este cea despre care povestește Steinhardt mai sus. Au mai urmat 3, ca până la urmă să îi fie plătită recompensa și să fie eliberat după 5 ani de sclavie.

Mi-l imaginez pe Cervantes în povestea de mai sus, după ce l-au prins și l-au dus înapoi în sclavie, dezamăgit și frustrat, că a zâmbit amar și și-a spus:

– Atât a putut!

Și s-a apucat să creioneze un nou plan de evadare.

În timp ce turnătorul se bucura de a fi eliberat în viața lui de….sclav.

Și la fel ca pe Steinhardt, această întâmplare m-a dus cu gândul la o oarecare zi din viața mea la ghișeul de la Registrul Comerțului când voiam să închid o firmă.

Multă lume, cozi lungi, iar eu stăteam la un rând să dau o hârtie.

Și când am ajuns la doamna oarecare și ea din viața ei cu hârtia mea oarecare din viața mea, ea avea în față două variante de alegere: să mă ajute să termin cu hârtia ca să nu mai vin și a doua zi și a treia și a patra sau, să mi-o întoarcă pe motiv că am nevoie de o audiență ca să cer informații suplimentare.

Ce informații, n-am aflat nici astăzi.

Pentru că, doamna aceasta oarecare a decis în ziua aceea că faptele ei aparent banale pot schimba viața omului din fața ghișeului.

Și s-a ridicat, s-a dus la colega ei din biroul din față, a întrebat-o ceva, s-a întors și mi-a dat hârtia înapoi semnată și rezolvată.

2 minute, iar viața mea atunci a prins altă frecvență. Pentru că tocmai mă sunaseră de la grădiniță să vin să o iau pe Beti și cumva, universul le-a pregătit ca să-mi fie bine.

Iar doamna aceea nu știe, cu toate că i-am mulțumit înmiit, că o port în minte de-atunci, că s-a ridicat când putea să nu facă nici un efort, s-a dus la colega ei, când putea să-și soarbă din cafea și să-mi rezolve o amărâtă de hârtie când putea să mă cheme a doua zi din nou.

Dar ea a ales să-mi facă mie, unei oarecare, viața mai liniștită.

Ea n-a câștigat nimic. Tot salariul acela l-a luat, tot munca aia a făcut-o, tot pe oamenii de la rând i-a servit.

Și totuși, într-un moment al vieții ei oarecare, s-a întrebat:

– Cum oare se va simți omul din fața mea dacă pentru o banală ștampilă eu îl mai chem o tură mâine să stea la rând? Pot face eu ceva ca să simplific viața celui de lângă mine? Stă în puterea mea să îi fac ziua celui din fața mea mai bună?

Sunt convinsă că turnătorul lui Cervantes n-a stat nici un moment să se întrebe.

Pe când Cervantes și-a spus:

– Închipuiți-vă deznădejdea lui când va sosi și va vedea corabia în larg…..