Eu când sunt obosită, vreau să stau
Știți cărțile acelea în care există câte un joc pentru fiecare tip de teamă, frustrare sau anxietate a copilului? Le-am citit, dau roade, sunt bune.
Am aplicat și teoria ”timpului special” în care părintele stă cu copilul după orele de la birou 10-20-30 de minute, cât îl ține răbdarea, energia și baierele de la creier. Merge, funcționează atâta timp cât cina nu e o urgență și nici uniforma care trebuie să fie mâine curată.
Dar, să-mi fie cu iertare, astea cu:
– Joacă-te cu mine, mami!
– Vreau să joc fotbal cu tine, mami!
– Hai la apă, mami!
– Palete, mami!
– Hai, ”Nu te supăra, frate!”, mami!
– Mergem cu trotinetele, mami?
– Vreau volei, te rooog!
– Tu alergi și eu te prind, mami?
– Noi jucăm palete și tu ești măgărușul, da?
– Facem castele de nisip?
– Uite, hai să facem un avion!
– Mă dai cu cearșaful pe nisip?
– Hai, dansează cu mine!
mă pun pe gânduri. Am înțeles foarte bine, de la prima până la ultima carte de parenting că un copil învață cel mai bine prin joc și experiențe personale.
Dar s-a scris cumva vreo carte unde să zică exact cât e nevoie să mă joc cu un copil pe zi? Există vreun maxim de timp petrecut împreună, ca nu cumva să cresc un viitor adult frustrat că nu s-a jucat mama lui cu el când era mic?
O fetiță se juca singură în nisip!
Acum câteva zile, în timp ce căutam un loc pe plajă unde să campez prosoapele, sacul cu jucării și copiii am zărit o fetiță care se juca singură în nisip.
Așa minute, mai rar în viața mea!
Și nu vă zic că-și face Domnul pomană cu mine și în timp ce așezam toate alea în perimetrul ales, vine la noi.
– Hai să jucăm palate, mă cheamă Andre.
Eu mai fără chef dar precum spuneam, cu teama să nu care cumva să nu îi ofer copilului vacanța mirabolantă care o să-i decidă drumul în viață, mă apuc de jucat palete.
Fetița se uita la noi.
Eu o întreb:
– Vrei să te joci cu noi?
Ea zice, da. Pomană și nu altceva.
Și-ncep copiii mei să se joace cu fetița, 3 zile și 3 nopți ca-n povești. Se căutau pe plajă, inventau jocuri, și-au împărțit fructe, făceau ca tigrii și elefanții, apoi alergau pescărușii pe plajă și tot așa.
În tot acest timp, mama ei stătea relaxată pe prosop, iar eu îmi făceam cruce cu limba să țină cât mai mult pomana divină cu care eram binecuvântată.
Aceste mame există, undeva și nu în jurul meu
Dragii mei, mama aceea nu s-a ridicat de pe prosop un minut. Nici fetița n-a chemat-o, nici mama nu s-a obosit. S-a uitat la ea în tot timpul acela, nu telefon, nu citit, nu nimic, dar de pe prosop nu s-a ridicat.
Ea și toate mamele portugheze din jurul meu.
Acuma, nu știu ce se așterne în spatele ușilor închise de la apartamentele lor. Dar totuși, traumatizați, triști sau să facă crize de nervi eu nu i-am văzut. Mai mult decât atât, judecând după adulții cu care te întâlnești pe plajă, la magazin sau la cafenea, tind să cred că fac parte dintr-o societate destul de educată și echilibrată.
După 3 zile, fetița a plecat.
– Mami, jucăm fotbal?
– Mami, jucăm palete?
– Andre, știi ce, îi vezi pe copiii aceia care joacă fotbal? Te duci la ei și îi întrebi dacă poți să te joci cu ei.
– Eu? Cum să mă duc?
– Uite-așa. Sigur abia așteaptă să te primească în grup. Și s-a dus și-a stat 3 ore. Plus că s-a întors plin de entuziasm că a dat nu știu câte goluri și că e un fotbalist bun.
Normal că-i bun la fotbal, dar acum l-au văzut și alții.
Iar Beti, după modelul fetiței, și-a găsit singură de joacă în nisip.
Iar eu îi priveam mândră de pe prosop.
Nu știu cum vor fi când or să crească mari, dar de cel puțin un lucru sunt sigură: că vor știi că mama lor atunci când e obosită vrea să stea.
Ca toată lumea!
