Fericirea are multe fețe și doar una-i pentru noi
Dacă ar fi să le dau un sfat copiilor mei în relație cu omul pe care decid să-l urmeze în viață, dincolo de prea bine cunoscutul îndemn:
– Să fii fericit, mamă!
Aș vrea să le mai spun ceva:
– Luați-vă oameni deștepți, mamă!
Când vorbiți cu ei să simți că vă înțeleg chiar dacă nu vă răspund imediat. Când le zâmbiți să știe să vă zâmbească înapoi, iar când vă supără să știe să vă asculte.
Și să încerce să se schimbe. Schimbarea nu e simplă pentru nimeni, de fapt, schimbarea este dintre cele mai grele lucruri în viață.
Dar să încerci să te schimbi ca să îi fie bine celuilalt, asta da declarație de dragoste!
Din păcate, inteligența emoțională nu e ceva ce se învață din manual, la școală sau poate cine știe, când copiii noștri vor fi mari poate vor avea șansa unor cursuri de dezvoltare personală adevărate.
Până atunci, inteligența emoțională ori se transmite prin educația de acasă, poate chiar genetic, dar mai ales prin capacitatea noastră de empatie și deschidere la schimbare. Prin a accepta că și celălalt are propria lui poveste, propria lui versiune, propriile lui filtre și perspectivă asupra aceluiași lucru.
Pe când țineam traininguri pe Comunicare, foloseam un joc tare simplu dar care îmi plăcea tare mult pentru că demonstra cât de diferiți suntem în modul cum percepem același lucru.
E un joc pe care îl puteți face și voi acasă, în cuplu sau chiar cu copiii.
Rugați participanții să deseneze pe o foaie de hârtie o casă. Cineva va desena casa bunicii unde a crescut, altcineva casa visurilor lui, eu voi desena poate un bloc pentru că acolo m-am născut, un copil va desena casa caprei din povestea lui Ion Creangă.
Și până la urmă e totuși…o casă. Dar câți desenatori, atâtea versiuni de alte case.
Putem spune că cineva a greșit? NU.
Putem să ne supărăm că soțul nu își imaginează aceeași casă cu a mea? NU.
Când soțul meu mi-a spus acum 17 ani să strângem bani să ne cumpărăm o casă, primul meu gând a fost un apartament. Eu locuisem doar într-un apartament până atunci, împreună închiriasem un apartament, toți prietenii mei stăteau la apartament, pentru mine nici nu exista alt tip de casă decât un apartament.
Soțul meu, în schimb, stătuse toată viața lui la casă, prietenii lui stăteau la casă și nu avea nici un fel de reprezentare a vieții la apartament. Iar de când stăteam în chirie și descoperise că nu se putea regla căldura din calorifer, vecina de la 1 ne monitoriza pe vizor, iar cea de deasupra ne bătea în țeavă, era de-a dreptul înspăimântat de o viitoare viață în astfel de condiții.
În timp ce mie mi se părea absolut normal!
Și cu toate astea, în ciuda faptului că am militat maxim pentru un apartament la bloc că e mai puțină curățenie de făcut, se menține ordinea mai bine, că așa e la noi, să spunem mersi că avem căldură și apă la chiuvetă (amintiți-vă că eu vin din Bacău unde nici acum nu curge tot timpul apă la chiuvetă), el a ascultat, s-a străduit să înțeleagă, nu cred că a înțeles foarte bine nici acum, am vizionat niște apartamente, dar și case și ușor – ușor, m-a dus pe drumul unde a considerat el că e mai bine.
Ne-am certat, da, ne-am supărat, da, unde voiam noi, casele pe-atunci erau vechi și bătrânești, motive în plus ca să am eu câștig de cauză, și cu toate astea într-o zi mi-a zis:
– Eu dacă mă mut la bloc nu voi fi fericit. Simt că îmi ia cineva libertatea și independența!
Și abia atunci am înțeles că nu e doar o chestie culturală, e un principiu de viață, o valoare care în cazul lui se resimte în felul acesta.
Pentru mine era importantă achiziția unui acoperiș deasupra capului, dar nu la nivelul lui de importanță. Ori că eram la casă, ori la apartament, valorile și principiile mele de viață nu se schimbau dramatic sau dacă o făceau se duceau în sensul pozitiv.
Pe când în cazul lui, achiziționarea unei anumite case reprezenta fundamentul fericirii lui.
Așa că dacă e să fac ceva pentru copiii mei în afară să le urez:
– Fii mamă, fericit!
Este să-i ajut acum, cât sunt copii, să știe ce îi face fericiți cu adevărat atunci când vor fi adulți!
Și apoi, să-i învăț să lupte asertiv pentru fericirea asta!
* Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.
** Cutia Pandorei, mi-am imaginat acest joc ca un prieten pe care nu îl avem lângă noi în momentul acela când ne-am dori, când am avea nevoie, să încurajeze femeile să se întâlnească mai des și să se ventileze, să aducă o vorbă bună în cuplu atunci când credem că nimic nu se mai poate face, să zâmbim și să ne amintim că nu suntem niciodată singure!
