Cel mai bun lucru pe care-l poți face când copilul plânge în toiul nopții

Probabil e cel mai siropos jumătate de titlu pe care o să-l vedeți vreodată pe acest blog.

Mi se trage de la noaptea nedormită din care am ieșit mai ceva ca dintr-o naștere normală cu travaliu de 12 ore. Adică, obosită, plină de dureri de spate și nu-mi doresc decât să mănânc și să mă culc la loc.

Părea o seară normală

În care eu mi-am promis că mă voi culca la 22.30 și m-a prins ora 23.00 încă lucrând pentru birou.  Iar când am mai văzut și telefonul că mă anunță

”este un moment bun să mergeți la culcare pentru 8 ore de somn odihnitor”  –  m-a luat în așa hal frustrarea încât:

știți punga aia de M&M luată ieri din Carrefour? Nici eu.

Cu ultimele grame de energie, de la punga aia de care nimeni nu-și mai amintește, m-am îndreptat spre cameră, în timp ce-am mai întins niște rufe, am mai pus la spălat 2 bluze pe care – stați așa! – am uitat să le întind.

Vă rog să mă scuzați 2 secunde

Gata!

Oare o să-mi amintesc vreodată să scot la timp rufele de la spălat?

O soluție salvatoare

Se spune că somnul cel mai bun este între orele 22-2 dimineața. Explicația este simplă, doar mamele cu copiii care încă se mai aud pe strada mea la 10 seara am impresia că nu prea o știu. Hormonul somnului – melatonina, precum și cel al creșterii – care se ocupă de refacerea celulară, sunt secretați de organism în acest interval.

Cu acestea fiind spuse, dacă vrei să ai un somn odihnitor și celule noi nouțe, pune mâna și dormi, înainte de ora 22.

Nu faceți ca mine, ale cărei șanse de recuperare scăzuseră dramatic la 50%. Ceea ce, da, m-a frustrat și mai rău.

Dar pe principiul – niciodată nu e prea târziu, am lăsat totul baltă, inclusiv hainele spălate în mașină și m-am culcat.

Ce fericire, ce extaz, ce realizare!

Fix cât să mă trezesc la 1 cu Beti plângând c-o doare urechea.

– Betilică, iubirea mea, îți pune mami niște picături!

– Nu vreeeeeeeeeeaaaaaaaaaauuuuuuuuu!

– Te roagă mami, că o să-și treacă. Și mi-e somn, hai să dormim.

– Nu vreaaaaaaaaaauuuuuuuuuuuuuuuuuu!

Dar probabil ați auzit-o și voi, urlând în noapte, nu?

A acceptat într-un final, a mai plâns vreo 5 minute și s-a liniștit. Pauză 15 minute. Apoi iar a plâns. Iar pauză. Iar plâns.

Și tot așa până pe la vreo 2.30 când intervalul magic de somn cu tot cu vise, odihnă și celule renăscute tocmai se revărsau pe Apa Sâmbetei.

Cu ochii căzuți și glasul slab mai ceva ca stăpânul lui El Zorab, i-am spus:

– Vino la noi în pat, să te strângă mami în brațe.

Nu că a acceptat, dar în mai puțin de 3 minute, a adormit Beti a mea de ziceai că totul a fost de fapt un vis urât.

Și-a dormit, cu capul în coastele lui ta-su și cu picioarele în burta mea până, hăăăt, spre 7.30 când soarele răsărise de mult iar creierul meu funcționa la jumătate din capacitate: dublu mi-a luat să mă îmbrac, dublu timp să îl trezesc pe Andre, dublu să mă repun pe picioare.

Și presimt un dublu la pătrat de cafea.

Măcar să le energizez pe astea bătrâne, că celule renăscute nu mai pup eu în curând.

Sursa foto