La final, ce contează nu e să știi să spui Nu, ci când să răspunzi tare și răspicat DA

Anul acesta sărbătoresc majoratul în câmpul muncii. 18 ani de când mă trezesc dimineaţa ca să mă duc la serviciu, 18 ani de băut cafea la birou, 18 ani de plătit taxe, de străbătut Bucureștiul dintr-un capăt în altul, de mers la facultate, de făcut voluntariat și toate deodată. 18 ani de când n-am spus aproape niciodată ”Nu”.

Epuizată fiind și în rol de mamă, soție, antreprenor, blogger și adult în căutarea echilibrului în viață, m-am oprit, abia trăgându-mi răsuflarea și cu lacrimile strânse în bărbie să-mi fac radiografia deciziilor pe care le-am luat în viață.

Am greșit undeva? Ce m-a adus în situația asta și cum naiba ies din ea? Că lucruri minunate mă așteaptă după ușă iar eu mă preling pe sub masă, trăgând de ultimele vitamine și bând cafea până la epuizare. Acest placebo interminabil al vieții mele recente.

Dacă aș fi singură în casă, pe lume și în viață, m-aș apuca probabil să citesc E. A. Poe, aș asculta niște muzică depresivă și aș aștepta să treacă zilele, sperând la un semn divin care să-mi cadă în cap ca să mă salveze.

Dar toată lumea știe că salvarea stă în buzunarul nostru de la piept și nu te caută niciodată la ușă.

Totul începe cu primul Da inofensiv

În anul I de facultate, cei la care făceam practica m-au întrebat dacă vreau să dau examenul pentru a mă angaja pe un post liber ca asistent social.

Dacă am stat pe gânduri? Nici pomeneală, am zis da în secunda doi. Am luat cazurile cele mai grele, că așa se și numește – botezul ultimului venit -, am mers pe coclauri unde nici ratele nu mai aveau stație, am văzut copii părăsiți și în cele mai dure situații. N-am zis niciodată Nu.

La câteva luni, mi s-a oferit oportunitatea de a fi voluntar într-o organizație. Da, da, da. Din 2 ore pe zi, lucram câte 6, 8 sau câte erau nevoie. Oricum, la 20 ani nici n-aveam altă viață. În paralel, stăteam pe singurul calculator disponibil din birou, până noaptea târziu să-mi printez poze cu Axl Rose.

Apoi, mi s-a propus să mă angajez la o firmă de recrutare. Da, sigur.

Apoi, să vin sâmbăta, duminica, să organizez evenimente, să scriu proiecte, să particip la tot felul de întâlniri, la toate, fără să crâșnesc, am zis Da.

Aveam mereu nevoie să mai demonstrez ceva, să mă mai vadă careva, să mă observe cineva, să fie cineva mândru de mine. Oricine!

Singurul Nu pe care mi-l amintesc clar, ca lumina zilei, a fost cel din ziua în care așteptam cu un prieten autobuzul, în stație la Universitate. Tot vreo 20 de ani aveam.

– Îmi doresc tare, tare mult să scriu o carte, i-am spus. Și am un plan, și tema și știu exact ce vreau să scriu. Dar nu știu cum să fac după.

– E greu să scrii o carte, mi-a răspuns el. Crezi că toată lumea scrie cărți?

– Păi Kafta a scris o carte într-o noapte. Eu nu sunt Kafta, o să-mi ia mai mult….

– O să-ți ia foarte mult. Ani. Iar tu nu știi să scrii cărți.

Iar eu l-am crezut. Pe atunci, nu era Facebook ca să citesc citate motivaționale și nici  Liz Gilbert nu era cunoscută.

Când să spui Nu și când să spui Da?

Circulă de când cu noua abordare a modului cum să-ți crești copilul, acest gând că e crucial să-ți înveți copilul să spună Nu.

La prima vedere ai spune cu mâna pe inimă că da, asta-i și problema noastră, a părinților perioadei 80 că nu ne-a învățat mama să refuzăm, fiind crescuți după principiul: așa-i frumos să faci.

Adevărat și nu prea.

Adevărat c-am fost crescuți între niște limite prea stricte și niciodată explicate, daaaaaaar nu e suficient să știi să spui Nu. Cred că bucata asta se învață simplu. La orice vârstă, în orice perioadă istorică. Cu atât mai mult, astăzi când totul este liber, posibil și permis.

Ceea ce face diferența între asumare, implicare și transformare este să știi CÂND să spui NU și CÂND să răspunzi cu DA.

Iar asta, heeeheii, dragii moșului implică atâta cunoaștere a propriilor nevoi că până și Socrate ar fi gelos dacă ne-ar întâlni.

Tu ce vrei cu adevărat să faci și de ce?

E o întrebare pe care am auzit-o prima dată la soțul meu, după câțiva ani de căsnicie. Și când am auzit-o, am vrut să-i dau cu o tigaie în cap.

Pentru că habar nu aveam ce voiam eu cu adevărat. Niciodată în viața mea nu m-am întrebat ce vreau eu, ci ce vor alții. Dacă alții aveau nevoie de mine, era suficient să fiu eu bine.

Greșit. Când alții au nevoie de tine, TU trebuie să fii bine cu tine din start. Când TU nu ești bine cu tine, n-ai ce căuta în viețile altora dând cu mopul ca să faci bine.

Așa că, am început să fac să-mi fie bine. Să învăț să spun NU când vreau să dorm, să-mi închid telefonul când sunt obosită, să-mi las copiii să se uite la desene ca să scriu, să renunț la proiecte nerentabile pentru a sta cu ei acasă.

Pe mine m-au doborât Da-urile din viața mea, dar ceea ce m-a salvat, în final, a fost tot un Da

Când conștiința m-a mustrat și simțeam că n-am făcut nimic din ce alții s-ar fi așteptat de la mine, m-am dus cu sufletul sfârșit tot către el.

– Nu e egoism, mi-a spus într-o seară, calm şi înțelept. Este normal să vrei timpul tău. Și eu îl vreau, toată lumea îl vrea. Altfel, nimeni din jurul tău nu va fi bine cu tine. Și tu poți face asta, încearcă!

Și știți ce?

Mi-a reușit. Copiii au înțeles, soțul meu m-a sprijinit.

Pentru că, la final, ce contează nu e să știi să spui Nu, e să știi când să răspunzi tare și răspicat DA.

Sursa foto