Mirajul libertății când telefonul ți-a rămas acasă
V-am povestit eu acum ceva timp despre un not-to-do-list pentru potențarea capacității cerebrale.
Vă amintiți?
Mi-a plăcut atât de mult ideea, încât dimineața când mă trezesc la 5, telefonul este ultimul lucru pe care pun mâna. Doar să văd ceasul și atât.
Dincolo că nu mă obosește și nu devin reactivă, așa cum zice și povestitorul, pentru 2 ore chiar mă simt liberă. Să fac ce vreau, cum vreau, unde vreau.
Mă rog, nu depășesc limita casei și nivelul de liniște admis.
Acum vreo 3 zile m-am simțit atât de eliberată, băusem un ceai și meditasem cu ochii aruncați pe geam în beznă, încât mi-am uitat telefonul cu totul la încărcat.
Mai mult decât atât, mi-am amintit de el când deja parcursesem vreo 10 km până la școala lui Andre.
Aș fi putut să mă întorc, în ciuda accidentului de pe centura Bucureștiului, în zona cu o singură bandă pe sens, și să mai stau blocată vreo 40 de minute, cel puțin.
Dar mi-a revenit această idee năstrușnică – nu ziceai că ești liberă?
Ca să fiu sinceră, prima dată mi-a venit aia cu – ce, părinții noștri aveau telefon? Ei cum au supraviețuit? Doar că nu a funcționat. Fiecare generație cu plusurile și minusurile ei. Ce vină am eu că ei nu aveau telefon, banane și ciocolată.
Apoi, mi-a venit asta cu libertatea. A funcționat mai bine. Oricum, era singura mea scăpare ca să nu sfârșesc într-o frustrare cumplită cum numai românii blocați pe străzile patriei și-o pot imagina.
Și plină de entuziasm și încredere, am făcut dreapta pe bulevard și dusă am fost spre birou.
M-a ținut fix 1 minut jumate, până la primul semafor. Roșu.
Mă uit în dreapta, mă uit în stânga, toți cu ochii în telefon. Eu, un moș dintr-un taxi și un nene cam supărat eram singurii cărora ni se vedeau ochii.
Abia acum am înțeles și eu gluma aceea care umbla într-o vreme pe Facebook:
Într-o cafenea stă un domn și bea liniștit o cafea. Nu are laptop, nu are smatphone, nu are iPad. Stă așa, ca un psihopat….
De departe, momentul cel mai greu este statul la semafor. L-am prins pe cel de la Târgul Vitan de vreo 5 ori. M-am uitat la țevile care se schimbau sub șosea la ora de vârf a Bucureștiului, apoi la muncitori, am numărat mașinile care au depășit coloana, am citit toate siglele de pe clădirile de birouri, am observat o aripă de la Centrul Comercial Vitantis pe care nu o știam că se vede din stradă, am observat un cuplu care aștepta un taxi, un copil care alerga la școală, într-un final am început să vorbesc singură.
Mi-am promis să nu mai plec niciodată în viața mea fără o carte la mine. Și să nu uit să-mi iau și niște Mentos.
Apoi, mi s-a făcut dor de telefon când nu am știut cum să să evit aglomerația – să o iau la dreapta spre Unirii sau la stânga spre Tineretului? Aparent, instinctul meu funcționează uneori mai bine decât Google Maps.
Însă cel mai mare neajuns a fost să nu răspund la un telefon care a dus la pierderea unui proiect destul de important.
Libertatea devine astfel o Fata Morgana cu brațe largi, puternice și îmbietoare.
Ai vrea să crezi că poți face ce vrei tu, dar în realitate, depindem unii de ceilalți, într-un joc de putere, controlat suprem de tehnologie.
