Momentul în care n-am mai țipat niciodată la copii (#destindemama în 3 acte)

Bună ziua dragii mei, astăzi vreau să fac un scurt sondaj de opinie. Mă interesează dacă sunt singurul părinte care în loc să tacă și să deschidă o carte, alege să vorbească cu copiii ca s-o dea mai rău în bară.

La început a fost gluma cu:

– Uite ce sâni mari mi-au crescut, spun eu copiilor în piscină la Therme, când mi s-a umflat costumul de baie de la bulbucii din jacuzzi.

– Unde? îmi trage Beti costumul jos.

Și nu că n-ar fi fost om lângă om.

Apoi, a fost treaba cu vaca karatista. N-o știți?

Ne-am jucat zilele trecute de-a lupta și fiecare dintre noi și-a ales un animal. Andre a fost o viperă care scuipa otravă, eu, o vacă karatistă – mereu mi s-a părut un animal blând și-am făcut-o karatistă că știam ce bucăți mă așteaptă de la copii și să mă pot apăra, iar Beti a ales să fie musca ce enervează vaca karatistă. Ca să avem motiv să ne batem. Am luat 2 bucăți zdravene, uitasem că mi-au crescut copiii și au mai multă forță dar de două zile, ghiciți voi cine este strigat prin casă:

– Văcuțo drăguțo, îmi tai și mie un măr?

Buuun. Mea culpa, bine! Data viitoare voi fi un leu sau un tigru, îi mănânc pe toți. Hrrrr!

Ultima e cea mai bună. Țineți-vă bine că nu știu pe unde scot cămașa. Luați aminte și să nu faceți ca mine, atât am avut de spus.

Aseară am țipat la Beti. Se mai întâmplă și la case mari, nu dați cu parul. Plângea în duș, nu spunea ce are, iar eu mă enervez când nu spune copilul ce are, dar plânge de se cutremură pereții, după ce oricum o întreb un milion de posibile motive și la toate zice că nu de aia plânge.

M-am enervat, nu trebuia, o știu.

Ne relaxăm, ne împăcăm și încerc să înțeleg cum să facem să nu se mai întâmple. Și ea îmi zice că am venit ca o vijelie la ea în duș. Eu îi amintesc că ea mi-a spus să plec că-și face singură duș, după aia s-a apucat de plâns, iar eu, bine, am venit ca o vijelie, cum zice ea, dar nu știam ce are. Oricum nu mai contează, părintele e mereu vinovat, se știe.

Ea îmi zice că faptul că am venit ca o vijelie a speriat-o și s-a apucat de plâns.

Eu m-am enervat pentru că ea îmi zice să plec, dar tot ea plânge că nu sunt lângă ea. Deci, cine să mai înțeleagă femeile?

Una peste alta, cel mai important lucru e că ea s-a speriat și treaba asta trebuie dreasă.

Zic:

– Bine, Beti, o să încerc din tot sufletul meu să nu mai ridic vocea.

– Dar ai mai spus asta și tot ai ridicat-o.

– Ai dreptate. Hai să facem așa: de câte ori vezi că ridic vocea la tine, tu îmi spui așa: mami, ridici vocea și mă sperii. Da? Iar eu o să mă opresc pentru că nu vreau să te sperii.

– Bine.

– Promiți?

– Promit.

Eu respir fericită. Nimic nu mă face mai fericită să găsesc soluții constructive la problemele date.

– Și dacă eu zic asta și tu vei țipa în continuare? îmi întrerupe ea gândul fericirii.

– Nu cred că voi face asta, dar în cazul în care se va întâmpla asta, tu vei putea să-mi ceri orice vrei. Ca pedeapsă.

Eram disperată s-o dreg, iar omul la disperare zice prostii.

– Daaaaa? Orice? Yeeeey! Îți voi cere o acadea!

– Ok, de acord!

– Ba nu! spune ea fericită. Îți voi cere un cal și vei avea TU grijă de el. Un cal adevărat! Care face caca și tu vei strânge în locul meu.

În cazul în care mă vedeți păscând calul prin oraș, să știți de unde mi se trage.

Iar cu acestea fiind spuse, viața mea tocmai s-a divizat în două: înainte să ridic vocea și după ce n-am mai ridicat niciodată vocea la copii. De frica unui cal.

Să fie într-un ceas bun! Naiba m-a pus!

***Pentru o seară liniștită după o zi cu copiii acasă, comandă cartea Destin de mamă. 
Îți va face masaj mental la picioare și garantat te va binedispune.

Hand photo created by pch.vector – www.freepik.com„>Sursa foto