Sunt eu aceeași, de atunci sau am crescut mare?
Anul trecut, pe vreme aceasta, am publicat pe pagina mea de facebook aceste doua fotografii și textul aferent:
Când m-am văzut azi dimineață în oglindă cu părul prins în coadă după o veșnicie, mi-am amintit brusc de această fotografie făcută când aveam 8 ani la mama, la grădi.
De câte ori mă uit la o fotografie cu mine, mă întreb: sunt eu aceeași, de atunci sau am crescut mare?
Fotografia cu mine mică are o poveste pe care probabil, nici mama nu o știe.
Pantalonii de pe mine erau mov și nu-mi plăceau absolut deloc. Dar mama îi iubea. În ziua aia, i-am îmbrăcat cu tricoul galben, având acest gând:
– Mama se va bucura tare mult să mă vadă cu ei!
Apoi, după școală, am plecat pe jos la ea, la grădiniță. Era ora 14.00 și prindeam prânzul. Musaca de cartofi. Uram felul acesta de mâncare, dar când nu mai ai altceva….
Am urcat la ea la clasă și când m-a văzut așa frumos îmbrăcată și cu părul prins, exact cum îi plăcea ei, am văzut-o fericită.
Tocmai ne mutasem cu casa, fără voia noastră și cu toții sufeream. Dar atunci, am văzut-o fericită. Datorită mie. A pantalonilor mei mov. A părului meu prins. A vizitei mele la ea.
Mi-a luat cheile pe care le purtam la gât, le are în mână, în imagine și mi-a zis:
– Hai să facem o poză!
Venise fotograful să se pregătească pentru serbarea de final de an.
Iar eu nu prea am vrut, că eram cu pantalonii care nu-mi plăceau, părul prins care nu stătea bine și nici nu înțelegeam de ce mama nu mă lăsase cu cheile la gât, că oricum asta era ținuta mea oficială.
Apoi, am gândit:
– Eu nici nu am fotografii cu mama, măcar asta să rămână.
După 32 ani, rămâne singura fotografie pe care o am cu mama din copilărie.
Și mă întreb: sunt eu aceeași, de atunci sau am crescut mare?
Nu mănânc musaca de nici un fel.
Rareori cer părerea cuiva când mă îmbrac.
Cerceii galbeni mă luminează.
Cheile de la ușă au ață lungă de pus la gât. Roșie.
Îmi place să fac fotografii pentru că e punctul meu de plecare mai departe, în dezvoltarea mea.
În spate, însă, rămâne casa pe care o pierdusem, hainele pe care le spălam la lighean, mâncarea ce nu-mi plăcea și starea de bine care nu-mi aparținea.
Astăzi, sunt toate astea și un pic mai mult.
Sunt puterea de a spune: gata, de acum vreau altfel!
Toate astea au fost atunci, dar acum, pot lua decizii sănătoase în funcție de casa pe care o am, hainele care îmi plac, mâncarea pe care o gătesc. Aceasta este realitatea mea de acum.
Dar mai ales, mai ales, aleg să fiu fericită așa cum vreau eu!
Nu din teama de a fi nepotrivit, ci din bucuria de a trăi!
