Viitoare șoferiță de raliu la categoria 80+
Dacă vreodată vă întrebați: oare de ce mi se întâmplă mie toate astea? Să știți de la mine un singur lucru: nimic nu e întâmplător în viața asta. Toate experiențele pe care viața ni le oferă vin ca să ne pregătească pentru lucrurile incredibile ce urmează să se întâmple. E nevoie doar să ne lăsăm să fim.
Era ianuarie când m-am înscris să fac școala de șoferi în 2008. O iarnă blânduță, cu ceva ghețuș, puțini nămeți, dar totuși, iarnă, iar eu abia puteam ține volanul drept. Pe vremea aia stăteam în zona Tineretului, aveam metroul la 5 minute de casă, mă durea pe mine la teniși de carnet și de mașină. Problema era că mă angajasem la un loc de muncă unde-mi cereau să conduc mașină și fuseseră dispuși să mă angajeze cu promisiunea că o să dau de carnet. Iar eu cum eram disperată să muncesc în orice condiții, am zis:
– Da, normal, eu? Bineînțeles, gata, țaca-paca, iau carnetul.
Na, știți, tata a fost mecanic auto, practic eu am crescut în miros de benzină, învățând să ascult motorul și să-l verific de ulei. Ba chiar știam să schimb și roata pe când aveam vreo 12 ani. În contextul acesta, acum vreo 2 ani am avut o mega pană la mașină, mi s-a tăiat un cauciuc trecând peste o linie de tramvai. Și când i-am povestit lui taică-meu cum m-am chinuit să ajung la un service cu cauciucul tăiat, mi-a spus nonșalant:
– Păi, tu un cauciuc nu știi să schimbi? Trăgeai pe dreapta și schimbai roata, nu eu te-am învățat?
Astea erau lecțiile la noi în casă. Mama se dădea de ceasul morții să iau note bune la mate și română, iar la tata trebuia să știi să schimbi roata.
Dat fiind istoricul, treaba cu carnetul mi se părea super simplu de luat, un moft care costă o grămadă de bani dar pe care a trebuit să mi-l permit de dragul jobului.
Ani în șir m-am întrebat, cum din toate lunile anului fără zăpadă, și tot să fie vreo 10, eu să nimeresc să fac școala de șoferi pe timp de iarnă.
Cel mai greu a fost plecarea din rampă. Și acum, când scriu, mă ia așa, un fior rece pe șira spinării cu toate că nu mai am demult nici o problemă cu asta. Dar să fii începător, cu gheață pe jos și să trebuiască să pleci la semafor în rampă, ăsta-i iadul pe pământ. În martie, când începuse să se topească totul am luat carnetul din prima, însă, în continuare cred că numai pentru că nu m-a pus nimeni să plec din pantă.
Când mi-a întins polițistul dovada că am trecut examenul, mi-a spus așa:
– Domnișoară, greul abia acum începe!
Și mare dreptate a avut.
Că la câțiva ani după experiența condusului prin București, numai așa, din când în când și de nevoie, ne-am mutat cu totul unde deszăpezirea e grea și zăpada uriașă. Lângă București.
Abia atunci am mulțumit cerului că n-au fost chiar în zadar lecțiile de mers pe gheață cu mașină cu tracțiune pe spate. Iar după 4 ani în care crezi că le-ai văzut și le-ai trăit pe toate, ne-am mai mutat o tură, mai la deal, mai în câmpie, unde zăpada e spulberată și gheața de 3 centimetri. Și când vezi băieții de la deszăpezire te simți ca și cum tocmai au coborât Chippendale-șii din tractoare cu hârlețul pe umăr.
Joia trecută am împins la mașină cu vecinul și bărbatul de mi-a ieșit limba de-un cot afară. Că prindea gheață și nu puteam s-o întoarcem în drum ca să duc copiii la școală. După 45 de minute am reușit. O stradă mai încolo, fără bărbat că el rămăsese acasă să se ocupe și de mașina lui, am rămas iar în drum că la o prioritate de drum principal, în puțin suiș, n-am mai reușit să plec de pe loc din cauza gheții.
V-am zis că mă urmăresc pantele peste tot.
Am dat în spate, am mai mers în față, am schimbat direcția roților, într-un final transpirată și cu un stres de-mi pocnea capul am reușit să plec de pe loc.
Pe strada principală, îmi dansa mașina ca Enrique Iglesias în Bailamos. Că tracțiune pe spate, că așa e viața asta. Când tu nu ai pretenții la mașină, vine bărbatu și alege ce consideră el că e bun pentru tine.
A doua zi, am luat-o de la capăt. Doar că, vedeți voi, când treci cu brio peste o zi cum a fost joia aceea, vineri parcă te plictisești dacă nu o iei pe străduța aia îngustă, cu o singură bandă dar cu două sensuri și necurățată. Ca să fie senzațiile dintre cele mai tari.
– Stai potolită și ia-o pe drumul principal, îmi spunea Îngerică cocoțat pe umărul drept.
– Du-te, du-te pe scurtătura aia, că poți, dacă nici tu nu mai știi să controlezi mașina asta, prin câte ai trecut, atunci cine? mă îmbia neuronul adrenalitic.
Și-am luat-o pe scurtătură, păi nu sunt eu viitoare șoferiță de raliu? Că numai așa se explică de ce am făcut eu stânga pe scurtătură și-am rămas blocată 5 m mai încolo și nu m-am dus ca un om normal pe drumul principal.
Când să dau în spate să fac undo la situație, o altă mașină tocmai se oprise în spatele meu.
– Mamăăăă, da de ce am luat-o eu pe aici? începe conștiința să mă streseze și mai mult.
Din față venea o mașină, eu m-am dus cât de mult am putut în dreapta, așa că am rămas cu roata înțepenită în zăpadă. Am reușit s-o scot cu dă în față, în spate, îndreaptă roțile, 10 m mai încolo, din nou, alt blocaj cu mașinile din față care și ele, evitau laterala ca să nu rămână blocate.
În momentul în care a apărut în fața mea un miniautocar, mi-am luat gândul că voi mai pleca vreodată de acolo. Nu știu cum am ieșit, nu mă întrebați, mi-am schimbat concentrarea pe alt punct, am activat cu Beti planul roșu de intervenții: mami e stresată, fă te rog liniște, iar eu am început să mă gândesc la cel mai frumos moment din viața mea: când eram la mare, pe plajă, relaxată.
Când am ajuns la capătul celălalt al drumului și-am ieșit în strada principală, mi-am făcut o cruce maaaare și mi-am spus:
– Nu știu ce mă mai așteaptă, dacă urmează să conduc niscai bărci la care visează bărbatu-meu sau vreun raliu pentru vârsta a treia, dar sigur aceste experiențe își au rolul lor.
Altfel nu-mi explic că pe cât de teamă îmi este de a nu controla mașina pe gheață, pe atât îmi place să mă bag în situații pe care le controlez și mai puțin.
Eu chiar cred că lucrurile nu apar în viața noastră doar ca să ne distragă de la rutina noastră zilnică. Toate au un scop, de aia cred că în loc să ne punem cenușă în cap, mai bine le luăm cum vin și așteptăm să ni se prezinte viitorul, pregătiți pentru ce este mai palpitant.
Cred că o să-mi placă la nebunie să conduc mașini de curse pe la 80 de ani. Sau barca lui bărbatu-meu la vară, în Grecia.
Și chiar dacă nu e să se întâmple, ceea ce sper să nu, totuși! E despre curaj, încredere și depășire a propriilor limite. Unii se aruncă cu parașuta, eu mă bag pe străzi deszăpezite. Nu știu nimic despre parașute dar eu joi și vineri am făcut progrese excepționale în a-mi menține calmul în situații de stres maxim.
Iar pentru mine chiar este o realizare!