Nu știu cum îl cheamă, dar îi voi spune Alex
O să vă zic din capul locului că unul dintre motivele pentru care prefer să stau mai mult în bula mea este că mi s-a luat de serviciile de proastă calitate care mă înconjoară. De oamenii plictisiți care-și fac treaba doar pentru un salariu de care oricum se plâng, de cei care urlă în trafic sau se bagă peste tine la semafor, de pietonii care nu traversează pe verde și de copiii care se autointitulează ”barosan” și mănâncă chipsuri în parc. De oameni care se plâng întruna de tot felul de lucruri, dar nu fac nimic să schimbe ceva în viața lor. De evenimente la care oamenii merg să-și arate ținutele, vorbesc peste prezentatori și pleacă mai frustrați ca niciodată pentru reușitele altora.
Evit să scriu despre lucrurile care mă enervează. Sunt atâtea că prefer să mă concentrez pe lucrurile pozitive din care putem învăța și pe care să le transmitem mai departe.
Cum ar fi despre Alex, băiatul pe care nu știu cum îl cheamă
Zilele trecute m-am dus să-mi spăl mașina super murdară, n-o mai spălasem de 3 luni, la unica spălătorie auto la care stau la rând. Nu știu câți mă cunoașteți, cei care mă citiți, dar încă nu s-a inventat nimic pe lumea asta la care eu să mă așez cu drag la rând, ca să aștept ceva. N-am răbdare din naștere, cu atât mai mult când vine vorba despre timpul MEU. Cu toate astea, când mă duc să-mi spăl mașina timpul meu prinde alt sens. În primul rând, pentru că folosesc un sistem de apă și produse care țin curată mașina o perioadă mult mai lungă de timp. Iar cum eu am noroc să plouă fix după ce mi-am spălat mașina, inclusiv de data aceasta despre care vă povestesc, prefer să stau la rând măcar să am de ce mă bucura și când apare soarele.
Și cum spuneam, știind că va fi rând, m-am pregătit emoțional, mi-am luat de lucru și m-am făcut comodă în scaun.
E tare bine să te mai oprești din când în când. Să te uiți pe geam și s-o vezi pe doamna care te informează despre timpul estimativ de așteptare. Aveam 4 mașini în fața mea, am așteptat 20 de minute. Timp să mă bucur de mine, de oamenii care știu să-ți facă așteptarea plăcută, știind cu aproximație durata evenimentului.
Timpul tuturora este extrem de important. Și ce bine e să vezi că altora le și pasă!
Mi-a venit rândul, am parcat și m-am dus pe terasă să-mi comand prânzul. Ăsta e un alt lucru care-mi place la ei. Nu aștepți în stradă, la 40 de grade vara sau la -5 iarna să te fluiere toți șoferii și să-ți dorești să dispari urgent din peisaj. Stai civilizat la terasă sau înăuntru, bei o cafea super bună de 5 lei, lucrezi sau te relaxezi.
Pe o porție super gustoasă de paste, o apă plată și-o cafea am plătit 30 lei. Mi-a mers la inimă. Serviciile la restaurant super civilizate, m-a servit o tipă cu mult bun simț, fără să dea impresia că-i fac eu vreo favoare sau că am vreo obligație de a-i lăsa ceva în plus.
Amintiți-vă, vă rog, că e o terasă la o spălătorie auto.
Apoi, după ce-am mâncat bine, cafeaua a mers unsă, iar ora arăta perfect ca să ajung la o întâlnire amânată de trei ori, mașina mea n-a mai pornit.
Și de aici s-a încheiat filmul și-a început altul
Atunci am făcut cunoștință cu Alex. Am decis să-i spun așa că-mi amintește de-un băiat dintr-o carte de copii, cu șapcă smecheră pe cap, blonduț și pistruiat, super descurcăreț.
I-am dat cheia, a încercat și el s-o pornească, n-a reușit. A început să sune tot felul de prieteni, mecanici, electroniști, eu, în paralel la fel, pe domnul care se ocupă de mașină, pe Cris care nu răspundea și pe toți cu care trebuia să mă văd și nu mai reușeam.
Nici unul dintre noi n-a avut noroc.
Dar Alex nu s-a dat bătut. I-a pus curent, i-a luat curent, a scos bateria din bornă, ce nu i-a făcut…
Rezultat: nul. Mașina mea era moartă.
– Aveți cheie de rezervă? m-a întrebat el.
– Am, acasă.
– Haideți că vă duc eu, probabil s-a pierdut conexiunea cu bordul și n-o mai recunoaște pe asta. Să încercăm cu cealaltă.
Cu o mașină super modificată, cred că era un Volkswagen ceva, din care mai rămăsese probabil doar motorul intact, am plecat în mare trombă spre casă, cu mine ținându-mă de geamuri ca să nu-mi iau zborul.
Am găsit cheia, i-am făcut câteva rugăciuni, i-am vorbit frumos, am rugat-o să nu mă lase acum la greu, ca în final, mașina tot să nu pornească.
Trecuseră deja 3 ore, iar eu tocmai mă apucam să caut o platformă, Alex se tot învârtea pe lângă ea, când cu o ureche aud motorul de la mașină pornind.
– Visez sau mi se pare?
Toată lumea s-a oprit din respirat. Toți ochii s-au îndreptat spre el.
– Ce i-ai făcut?
Alex își sunase al nu știu câtelea prieten, prietenul ăla pe care oricine ar trebui să-l aibă și care acuma e și al meu :) care știe combinații de butoane, chei și volan și care i-a dat, într-un final, de capăt.
– Și merge? Adică, chiar merge? Fără platformă și milioane cheltuite? Nu-mi venea mie a crede.
Alex zâmbea mândru de el.
– Te rog să-mi spui cât trebuie să-ți plătesc, i-am spus extrem de sincer, fără să am nici cea mai vagă idee cât ar fi meritat efortul lui.
– Nimic, doamnă, bine că am putut să vă ajut, mi-a spus el liniștit.
– Dar, te rog, spune-mi, nu plec de aici până nu-mi spui!
– Chiar vă rog, nu e nevoie, sunați-l însă pe băiatul ăsta ca să vă rezolvați problema. Ca să nu rămâneți din nou în pană.
I-am întins niște bani, l-am rugat frumos, m-a refuzat elegant.
M-am uitat la el, nici nu știu cu ce se ocupă exact, o fi un simplu angajat, vreun șef, habar nu am.
Oricine ar fi fost, s-a comportat impecabil, ca toți de-acolo și merită să știe toată lumea că se mai fac afaceri în țara asta cu oameni responsabili ca într-o țară civilizată, pe nume România.
Păi să nu stai la rând, să-ți speli mașina în Sălăjan, la Smart Auto?
Stai și stai bine.
