Cea mai bună lecție de viață în relațiile din jurul nostru

Era frumos dacă aș fi știut dinainte, dar nici acum nu e prea târziu, că o dată ce înveți să pui limite o nouă lume îți apare dincolo de cortină.

Ca și cum până acum m-am uitat toată viața la un singur film în reluare și dintr-o dată am schimbat canalul pe Netflix.

Să înceapă petrecerea!! Vită, dulciuri și Ipad!

Zilele trecute am fost tare mândră de mine. Și fusesem și la sală, mă abținusem să mai intru la Lidl doar așa să văd ce-a mai adus, ce să spun? Motive suficiente să mă simt deosebită. Cu toate astea, cum m-a făcut să mă simt limita pusă ferm și responsabil soțului la final de zi, nu se compară cu nimic.

Făcusem vită la cuptor. Și orice bucătăreasă știe că o vită la cuptor ca să iasă moale și gustoasă e cu cântec și voie bună!

Am luat o rețetă de pe net, am făcut-o ca la carte, am folosit pentru prima dată termometrul de carne că până atunci nici nu știam cu ce se mănâncă, ce mai, o minune de nevastă ce avea bărbatu la el acasă și nici nu știa.

Pun masa, așez carnea și chem poporul la masă. Domnul meu se ridică de pe canapea unde jucase dame cu copilul, trece prin spatele meu, se uită lung la carnea de vită pe care eu o tăiam cu o mândrie greu de egalat, îi simt privirea lungă în ceafă și aștept:

– Nu e cam crudă? Cred că ar fi trebui să mai stea puțin la făcut….

Atââât de predictibil!

Acum câteva zile m-aș fi ridicat să o pun din nou la cuptor. Dacă mesenilor nu le place, la ce rost mâncarea de pe masă?

Doar că de această dată, trecută prin sabie și foc, mă uit la el cu mândria țâșnind din toate orificiile și răspund scurt, ferm și responsabil:

– Este foarte bună așa. Iar dacă nu îți place, ai libertatea să ți-o faci cum vrei tu!

S-a uitat lung la mine, s-a așezat pe scaun, a tăcut până la finalul cinei, devorând carnea MEA de vită perfect gătită. Că doar nu degeaba am termometru de carne!

Putea să încheie apoteotic:

– Ai avut dreptate, nevastă!

Dar ar fi căzut cerul peste noi și nimeni nu și-ar fi dorit asta.

M-am mulțumit să văd că limitele funcționează perfect și că e abia începutul unei frumoase prietenii cu o lume de vis, liniștită și împăcată.

A doua zi se trezește copilul mâncător de bomboane, copia fidelă a mă-sii.

– Mami, mami, vreau o bombonică!

Pe mama o lovește în plex. Că a stabilit ceva cu sinele propriu, că regulile sunt reguli și limitele limite, dar o bombonică nu îi face rău, ba îi face, nimeni nu moare de la o bombonică, nu moare dar se îmbolnăvește și tot așa, un dialog foarte interesant se purta în interiorul meu: creier vs inimă.

– O să plângă, o să facă crize! a început să amenințe inima. Dă-i ca să nu-ți strice ziua de dimineață! a continuat ea să pună paie pe foc.