Cum ar fi dacă nu am mai lua lucrurile atât de personal
Mi se pare că dacă vrei să ai o viață liniștită, fără certuri mari acasă, relații bune cu colegii la birou, somn relaxant, copii fericiți și supă caldă pe masă ar trebui să nu mai luăm lucrurile (atâââât de) personal.
Să evităm să mai credem că prietena ne-a făcut grasă când ne-a recomandat o rochie XL, că vecina de vis crede că suntem o mamă rea pentru că ne-am rățoit la copil sau că soțul nu ne mai iubește pentru că a uitat să ducă gunoiul.
Oamenii din jur au atâta putere cât le dăm noi să aibă!
Și dacă sunt grasă, care e problema? Atâta timp cât eu sunt asumată în kilogramele mele, nimeni, niciodată nu are cum să mă lezeze.
Aaaa, kilogramele mele sunt o problemă și mă fac să mă simt urâtă și nedorită, atunci da, voi lua lucrurile personal pentru că o să simt toată această durere confirmată de ochii celorlalți.
N-am să uit niciodată acum vreo câțiva ani, eram la munte cu două prietene și din una în alta s-a dus discuția către rochii. Iar la un moment dat am spus că la înălțimea mea și a uneia dintre cele două cu care eram, o anumită rochie venea mai bine pentru că suntem amândouă mai înalte.
Atât mi-a trebuit. Cea de-a treia a tăcut brusc și n-a mai scos un cuvânt toată noaptea.
Eu, ca o floare, n-am înțeles nimic pentru că atâta timp cât eu nu iau aproape nimic personal nici nu prea văd în direcția asta la cei din jurul meu. În plus, merg pe premisa că dacă ai vreo problemă, mai ales între prieteni, trebuie să vii s-o discutăm. Nu comentezi pe la colțuri.
Ea n-a venit, dar a ajuns la urechile mele supărarea că am făcut-o să se simtă mică de statură și s-a simțit prost spunând că o rochie așa frumoasă nu i-ar fi venit și ei bine.
N-au fost astea cuvintele mele, dar ce mai contează când omul nu vine direct să-și spună supărarea, ci preferă să întoarcă discuția cât să i se confirme propriile lui nemulțumiri și frustrări.
Iar eu ce vină am că ea e mai mică de statură decât unii dintre noi? Nu e ca și cum noi suntem perfecte în înălțimea noastră și restul, niște pitici ambulanți care n-au ce căuta în rochii elegante.
Dacă mă întrebați pe mine, la 1.73 lumea nu se vede nici mai roz, nici mai confortabilă, e fix la fel ca și la 1.60. Bașca unele haine, cum sunt majoritatea rochițelor din magazine vin perfect la o înălțime mai mică, comparativ cu a mea unde-mi ajung până la chiloți.
Deci, lăsați!
Cum ar fi dacă ne-am asuma propriile dureri?
Am fi mult mai relaxați și mai zâmbitori pe stradă.
Am scris zilele trecute articolul cu vecina care nu dă bună ziua. Vi-l mai amintiți, da?
Ei bine, la câteva ore distanță primesc un mesaj de la mămica unui fost coleg de grădiniță al unuia dintre copiii mei. Îmi spunea că de multe ori ne-am intersectat drumurile, că ea mă saluta, iar eu nu îi răspundeam. Ața că a avut mereu impresia că nu o plac.
Pam-pam!
Am rămas un pic tablou, dar nu mult, pentru că știu, ȘTIU că dimineața, la grădiniță, eu intru într-o fază de stres extrem și neliniște.
Nu mai văd nimic în jurul meu, ochii îmi sunt în pământ, mă concentrez și-mi spun singură tot drumul până la clasă:
– Totul va fi bine, totul va fi bine, totul va fi bine, relaxează-te, relaxează-te!
În timp ce încerc să port discuții relaxante cu copilul pe care-l țin de mână și care a intrat în anul 5 de plâns la grădiniță.
Iar doi, eu nu am nici un fel de memorie vizuală. De fapt, eu am instinct în loc de memorie. Salut oameni necunoscuți, pentru că bănuiesc că ne știm de undeva, dar e posibil să nu salut oameni cu care mă știu pentru că nu-mi amintesc de ei.
Bineînțeles că nu vorbesc despre vecina cu care mă văd zilnic sau cu prieteni cu care mă știu de o viață. Fac referire la oameni pe care i-am văzut rar, la evenimente acum 6 luni sau la ședințe cu părinții o dată pe semestru.
Ca să înțelegeți cât de lipsită de memorie sunt, abia în al doilea an împreună cu soțul meu i-am reținut data nașterii. Partea bună e că el nu s-a simțit niciodată ofensat, de aia m-am și măritat cu el. Cum ar fi fost să-mi iau un bărbat care jumătate de an mi-ar fi scos ochii că nu-mi amintesc ziua lui de naștere, iar apoi ar uita de-a mea anume ca să mi-o plătească cu aceeași monedă?
Mai mult, el și în ziua de azi își amintește cum am fost îmbrăcată la prima întâlnire, eu nici nu știu ce-am vorbit, unde am fost și ce-am făcut.
Dar nici nu fac un caz din asta! Mi se pare că efortul de a reține lucruri sau fețe împotriva capacității mele este un stres atât de mare încât mai bine mă accept cum sunt și mă înconjor de oameni care mă iau așa cum sunt.
Cine crede că o fac anume, îmi pare rău, cine mă ia cum sunt, felicitări, ați câștigat un prieten bun.
Ce mi-a plăcut la mămica respectivă a fost faptul că ea, după 3 ani, că de atunci au terminat copiii noștri grădinița, mi-a scris frumos și elegant ce simte. Ne-am lămurit, iar acum toată lumea e relaxată.
Cât de greu a fost și care a fost prețul plătit?
Dacă mă întrebați pe mine, 0 (zero) barat.
Atâta timp cât te cunoști pe tine și te accepți așa cum ești: mai grasă sau mai slabă, mai înaltă sau mai scundă, mai pricepută pe un domeniu și mai puțin pricepută pe altul, mai blândă sau mai nervoasă, mai ”mieroasă” sau, din contră, cu ironie și haz de necaz, viața chiar va fi mai liniștită, mai relaxată, iar la final, împlinită.
Fiecare venim cu ingredientele noastre.
Secretul este să creăm rețeta care ne va face fericiți împreună.
